Demolarea casei Grigore Cerkez după cutremurul din 1977

Casa arhitectului Grigore Cerkez, aflată pe strada Sevastopol din București, sediu al Uniunii Artiștilor Plastici, a fost afectată serios de cutremurul din martie 1977. Autoritățile de atunci au decis demolarea edificiului, o clădire de referință construită în stil neogotic, parte importantă a patrimonului arhitectural al capitalei. În acest context, atunci student în anul V la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, arhitectul Radu ȘTEFĂNESCU, a realizat un reportaj al operațiunilor de demolare.

Mai jos, fotografiile împreună cu relatarea autorului:

“În anul 1977 eram student în anul V la Institutul de Arhitectură Ion Mincu din București. Era anul cutremurului care zguduise țara și afectase puternic Bucureștiul. Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. În seara cutremurului mă aflam în dojo-ul de karate din cadrul complexului sportiv Ștrandul Tineretului. Tocmai terminasem antrenamentul și stând în seiza (poziție de meditație) ne căutam pacea și liniștea interioară, când am fost readuși la realitate de un zgomot cum nu mai auzisem până atunci. Cu o prezență extraordinară de spirit, sensei Nicolae Bialokur ne-a dat comanda să ieșim din dojo pe terasa aferentă acestuia, în urma noastră prăbușindu-se frontonul sălii de antrenament.

Am plecat împreună cu un prieten înspre casă (stăteam cu părinții în Vatra Luminoasă) și pe drum am văzut ruinele blocului de la Lizeanu. Acasă mi-am găsit părinții sănătoși și am pornit imediat spre centrul Bucureștiului, unde pe strada Domnița Anastasia, la nr.7, în incinta Muzeului Gheorghe Tăttărescu, tatăl meu, pictorul George Ștefănescu avea atelierul de creație. Pe drum, am început să capăt dimensiunea reală a dezastrului din acea noapte. Când am ajuns pe strada Brezoianu am văzut blocul din colțul străzii transformat în praf și pulbere. Sărind peste cărămizi, țigle, resturi de constructie, am intrat în gangul de la muzeu unde m-a întâmpinat o altă imagine a distrugerii. Peretele exterior de la nivele superioare ale blocului care mărginea curtea interioară a muzeului se prăbușise peste aripa din stânga a cerdacului muzeului și o distrusese complet.

În acea noapte și în ziua următoare, când am străbătut din zorii zilei Bucureștiul de la un căpat la altul cu bunul meu prieten, fotograful Dinu Lazăr am realizat că Bucureștiul fusese afectat de un cataclism nemaivăzut până atunci de generația noastră. Zilele următoare veștile legate de cutremur și urmările lui ne-au ținut în tensiune și păreau să nu se mai sfârșească.

În seara zilei de 21 martie, am primit știrea care avea să mă tulbure extrem de mult. Profesorul meu, arhitectul Sandu Miclescu mă anunța că a doua zi începeau lucrările de  demolare a sediului Uniunii Artiștilor Plastici de pe strada Sevestapol, sediu care se afla în Casa Arhitect Grigore Cerchez și trebuie să îi facem releveul. De ce se demola și unde atâta grabă? Nimeni nu știa, dar circula un zvon și anume construcția ar fi fost afectată de cutremur și punea în pericol siguranța celor care s-ar fi aflat în ea sau a trecătorilor. A doua zi, am putut vedea că singurul lucru afectat era zidul exterior al curții, care, datorită tramvaiului care trecea de mulți ani pe strada Sevastopol, prezenta crăpături vizibile. Graba era datorată faptului că acum era momentul propice în care cât mai multe monumente de arhitectură puteau fi făcute să dispară fără a se întâmpina rezistență din partea nimănui.

Copil fiind, fusesem deseori cu tatăl meu, pictorul George Ștefănescu, la sediul Uniunii, fie la birouri pentru o problemă pe care trebuia tata să o rezolve, fie invitați cu familia la evenimente organizate în superba sală de festivități ale acestei bijuterii de arhitectură românească. În mintea mea reapăreau acum, imaginile unei case de basm, cu o arhitectură de vis, învăluită de mister și în care se aduna elita artiștilor plastici. Imagini disparate cu frumosul șemineu, cu statuile care ornau pereții, detalii de lambriuri sau de scări și balustrade, ușor voalate, în penumbră, cu personaje învăluite în ceața timpului îmi reveneau în memorie.

A doua zi, m-am întâlnit în fața sediului UAP cu doi colegi de facultate, Ileana Murgescu și Mihai Opreanu și am început să facem releveul. Deja, echipe de muncitori de la Fondul Plastic, coordonați de funcționari ai Uniunii și cu ajutorul câtorva artiști plastici începuseră să demonteze elementele decorative de pe fațadă și balcoane. Casa din amintirile copilăriei mele era scăldată acum într-o lumină de martie puternică,  brutală iar ochii mei nu mai erau cei ai copilului de odinioară care dorea să devină pictor precum tatăl, ci ochii unui tânăr architect în devenire, evident, puternic marcat de evenimentele la care era martor. Sub o mare tensiune, înregistram imagini, mergând prin casa făcuta de Grigore Cerchez pentru el și familie. Nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării, arhitectul își proiectase și construise probabil casa visurilor lui. Fiecare spațiu fusese gândit până în cel mai mic detaliu, lambriurile și tapetele, scările și balustradele, ușile la care până și clanțele purtau amprenta arhitectului, tavanele, bolțile, arcadele decorate, superbul șemineu din amintirile mele și frumoasele personaje pe care se rezemau grinzile. Era o lecție de arhitectură și de amenajare interioară pe care nu am uitat-o niciodată. Totul era amplificat de faptul că pe masură ce descopeream, înțelegeam și mă bucuram de frumusețea spațiilor, a rezolvărilor de detaliu, toate acestea dispăreau sub ochii mei.

În două zile, pe 22 și 23 martie, frumoasă casă a arhitectului Grigore Cerchez a fost întâi despuiată de partea de decorație interioară și exterioară, ca apoi să dispară pentru totdeauna din peisajul Bucureștiului. Pe măsură ce noi desenam, măsuram, cotam planurile, elementele decorative de piatră, plafoanele decorate, lambriurile decorative, statuile, balustradele, scările, ușile, etc. erau demontate și transportate în camioane care plecau cu o destinație puțin cunoscută de noi, studenții arhitecți. Ceea ce auzisem era faptul că pe terenul Combinatului Fondului Plastic a fost găsit un amplasament pentru casă și ca pe baza releveului nostru, cu elementele decorative care se demontau, se numerotau, se listau și se transportau în depozitele Combinatului, casa va fi reconstruită în curând.

Ce s-a întâmplat cu elementele decorative, cu șemineul, cu parapeții sculptați de piatră, cu sculpturile interioare, cu lambriurile, parchetul, ușile, treptele de marmură, ce s-a întâmplat cu releveul nostru, nu pot să vă spun. În acea perioadă eram fotograf pasionat și nu mergeam nicăieri fără iubitul meu Rolleiflex și noul Canon FTBQL, de care eram foarte mândru. Sub tensiunea momentului, am apucat totuși să fac câteva fotografii care s-au păstrat in arhiva mea personală, ca singurii martori ai dispariției pentru totdeauna a unei mari lecții de arhitectură românească autentică, a Casei Arhitect Grigore Cerchez.

Dipl. Ing. Arh. Radu Ștefănescu”