Casa familiei Bossa din Strada Filaret nr. 73 - Bucuresti in iunie 1927
“Villa Bossa” nu este chiar o vila in adevaratul sens al cuvantului, cel putin nu dupa criteriile Bucurestiului interbelic. Este o casa obisnuita, este frumusica, curata, decenta dar mai ales iubita. Dl. Bossa, neamt de origine, a facut probabil eforturi serioase sa o construiasca. Si este mandru, arata asta in poarta intredeschisa. S-au adunat pentru o fotografie. Nu au uitat pe nimeni: el, sotia cu copilul, femeia ce ingrijeste, pisica alba si… casa. Da, casa.
Cladirea pozeaza si ea, are acelasi rang, sunt umar langa umar, sunt o familie. Au chemat un fotograf special pentru asta, au vorbit la Foto Venus, au vrut sa trimita o carte postala lui Lotto Schulze tocmai in Berlin. Pare mai potrivit asa, o simpla vedere ar fi fost impersonala.
Familia Bossa
A trecut timpul, a venit razboiul cu toate nenorocirile lui. Au venit comunistii si au nationalizat cat au vazut cu ochii. Probabil Dl. Bossa a fost nevoit sa plece dar casa a ramas. Comunistii au impartit-o oamenilor muncii. A supravietuit cumva, i-a fost greu neingrijita si neiubita. A rabdat multii ani de comunism in praf si degradare, a rabdat si a sperat. Revolutia a adus multe lucruri bune dar nu si pentru ea. A primit termopane albe si un gard opac de tabla ieftina. Dezbracata de mindrele-i ornamente a fost ponosita cu o tencuiala peticita. I-au crescut anexe malformate, tevi si cabluri ciufulite. Praful si degradarea s-au transformat in trauma si mutilare.
"Villa Bossa" a supravietuit mai bine de 82 de ani. Ranita si mutilata, este inca in picioare.
“Villa Bossa” este doar o casa modesta. Drama ei insa este reprezentativa pentru un oras intreg. Aproape fiecare cladire din Bucuresti are o poveste asemanatoare. Suferintele prin care trec vechile noastre case sunt cutremuratoare. Sub ochii nostri indiferenti se intampla crime, mutilari, torturi si exterminari. Casele sunt vii, traiesc si simt. Au nevoie de iubire.
Cat de adevarat ca se poate extrapola pornind de la acest caz! Termopanele albe si opulente sunt moartea cladirilor, ca sa nu mai vorbim de simplificarea fatadelor, doar pentru ca proprietarii nu sunt in stare sa refaca ornamentele degradate, din varii motive.
Oricum, interesanta povestea acestei case. Am trecut pe langa ea, dar nu am remarcat-o.
Greu pe dealul Filaretului cu boii…mari. E aproape de strada mea – 11 Iunie, ce sã mai zic, masacru. Eram programati pentru demolare dupa ’89, acum se demoleaza singure, de la neîngrijire, pâna le cumpara vreo imobiliara, câte 2-3, le darâma si face un bloc.
pur si simplu genial 🙂
nu stiu daca e revoltator sau doar trist..
e trist…e trist ca noi suntem de vina pentru orasul asta. nu pentru cum arata (pentru ca asta e mostenire), ci pentru cum NU arata. aia ar trebui sa fie responsabilitatea noastra…
Casa a supravietuit celor 50 de ani de comunism. A mai supravietuit si urmatorilor 20 de ani de “trezire”. Sa speram ca si aceasta casa ca si celelalte in aceeasi situatie vor supravietui pana cand vom evolua ca natie si o sa realizam potentialul lor incat sa avem grija de ele. Documentele fotografice sunt de o mare importanta. Nu se stie niciodata cand cineva isi va dori sa readuca o cladire la forma sa initiala. S-a intamplat modest si la hotelul Novotel.
Trist, trist…toata istoria noastra arhitecturala e distrusa ori nu se mai incadreaza in peisajul bling, bligurizat si manelizat de turnulete si sticla termopan 🙁 .. si nimeni nu face nimic… vai de noi
Este asa de controversata atitudinea pe care trebuie sa o ai fata de o cladire veche, de o fatada care in opinia unora nu trebuie pastrata, iar in a altora trebuie ! … Daca ar fi fost monument, conform regulemantelor, ar fi trebuit restaurata, dar si aici apar probleme : aprobarile se obtin greu, birocratia ingrozeste pe orice proprietar care, chiar daca ar avea intentii “bune” dupa multe incercari s-ar lasa pagubas. Si asa toate formularele, documentatiile se schimba destul de des ca sa complice totul. Si de multe ori astepti luni intregi ca sa faci o schimbare nesemnificativa, in prea multe cazuri functionand cunoscuta spaga.
Documentele fotografice au oricum un rol important.
Din pacate legislatia noastra dupa ce ca este deficitara la protejarea patrimoniului vechi nici nu este pusa in aplicare, pentru ca n-are cine sa se ocupe si de chestiile astea… Macar aceasta casa nu a fost demolata (inca) si supravietuieste masacrului la care au supus-o “proprietarii” ei.
De remarcat si densitatea de cabluri existenta azi pe o straduta destul de laturalnica, cred. Acele cabluri parca sunt trase ca sa formeze o plasa din care sa nu mai poti iesi.
Una din rezervatiile de arhitectura a Bucurestiului este exact aceasta zona: la poalele Patriarhiei, 11 iunie, gara Filaret, Str. Lamâitei, intrarea în Parcul Carol. Daca centrul Bucurestiului este delabrat în halul în care stim, xista în schimb un inel (sau parti ale unui inel) pericentral, compus din zone rezidentiale. Strazi relativ largi, dar fara a fi bulevarde, o trama de tip balcanic, cu cotituri line, raspantii, calcane, si imobile ba joase (unele numai pe parter) ba înalte, toate unele lânga altele. Pentru mine este singura zestre arhitectonica de luat în seama a capitalei, chiar daca cresterea ei s-a facut destul de haotic, fara respectarea stricta a celor cateva reglementari urbanistice de dinainte si de dupa razboi. Mahalalele, cele cateva lotizari, si sporadice gesturi de iesirea din scara redusa a arhitecturilor rezidentiale sunto veritabila comoara aflata în pericol în anumite zone cu mai mult vad comercial.
Pericolul în ziua de azi vine din partea delasarii, a reamenajarilor neprofesioniste facute dupa ureche, a reamenajarilor corecte din p.d.v. tehnic dar agresive ca limbaj cu contextul si cu biografia initiala a cladirii in cauza (in incercarea de a depasi conditia initiala a unui imobil, posibil de casa de locuit a unui negustor – initial, si transformarea ei in sediu reprezentativ al unei firme, se ataca cu tamplarii de aluminiu foarte stridente, sau cu extinderi dubioase, de genul aplecatorii pentru automobil sau ghereta paznicului), si de noile implanturi cacofonice (volumetrie, gabarit, forma, limbaj, materiale, functiune) intre alte cladiri care, chiar daca diferite intre ele, nu asasinau melodia arhitectonica generala cu note stridente.
Nu stiu daca sa ma bucur ca s-a pastrat ceea ce s-a pastrat (si cred ca nu e putin, in ciuda demolarilor masive), asa cum s-a pastrat. Am remarcat aceasta zona, a Filaretului, înca de acum 18 ani, si observ ca; in ciuda degradarii, înca îsi pastreaza esenta, farmecul, potentialul. Spre deosebire de alte zone, aceasta se afla la sud de Dâmbovita, ceea ce a fost poate chiar salvarea ei. Cunoscand naravurile si slabiciunile autoritatilor, e de asteptat ca acestea sa faca mai mult rau decat bine (paradoxal, Directia aceea a monumentelor istorice se aflä sau se afla chiar în aceasta zona). Avansul speculei imobiliare se va relua cu si mai mare îndârjire dupa actuala sincopa cu creditele. Daca proprietarii din zona nu se constituie ca persoana juridica într-o platforma pentru protejarea vecinatatii, se vor trezi, si ne vom trezi, ca termitele afacerilor imobiliare si ale publicitatii stradale vor fi devorat si aceasta ultima (?) oaza arhitecturala a Bucurestiului. A se vedea drama din zona Pietei Matache, sau str. Eminescu, sau Vasile Lascar.
Casa prezentata aici probabil ca se afla în buna stare de conservare, daca eliminam adaugirile oribile facute de-a lungul a 80 de ani. Cel mai mult are nevoie de un proprietar iluminat, sau macar inteligent, care sa parcurga în sens invers drumul facut de aceasta casa si întreaga zona catre ghettoizarea aparent iremediabila de astazi.
Pingback: Artistu zice… » Daca il stergi putin vei vedea ca Bucurestiul e print, nu cersetor!
Foarte rau stim sa apreciem valorile si sa intretinem ceva ce se pastreaza de atatia ani.Ne-ar trebui mult mai mult respect fata de istorie,cultura si civilizatie,probabil societatea moderna ne face asa superficiali.
Pingback: Frumusetea e o prajitura complicata | Lamaie. Spicy and fragrant.
interesant cum acel copacel din curte din stanga a supravietuit 🙂
e o casa moderna, intradevar
Am locuit in acea casa. Acolo este copilaria si adolescenta mea. Ma doare sufletul cind vad cum arata acum.
Din pacate strigi in zadar. Exista un destin al lucrurilor, iar bestia istorica isi face digestia, spre moarte, in nepasare. Vinovatii, si ei…
Copacul din stinga nu a supravietuit.
Ceea ce se vede in imagine este un cires uscat
mereu stam si ne tanguim, dar face cineva ceva? initiativa e intotdeauna cel mai greu de luat