Biblioteca Central Universitara si Ateneul Roman in plina iarna.
Am gasit, prin amabilitatea D-lui Florin Niculescu, cateva imagini realizate cel mai probabil in 1986. Prin comparatie cu fotografiile din 1964, capitala este destul de stearsa, inecata in santiere si propaganda comunista.
"La coada calului."
Biblioteca Nationala in constructie.
Pavilionul Expozitional tapetat cu propaganda comunista.
In piata la taraba.
Una dintre celebrele cozi.
CC al PCR :). De observat brazii impodobiti din dreapta.
Palatul Republicii in haine de sarbatoare.
Propaganda comunista
Casa Poporului in constructie
Casa Scanteii cu statuia lui Lenin.
Aspecte din parcul Herastrau.
Casa Centrala a Armatei cu portretul conducatorului iubit.
[sursa]
Ah, Alex, ce de amintiri, la Romexpo mai mergeam si eu la targuri (mama lucra la ROMSIT – centrala care se ocupa de productia sticlei si portelanului), eram un copil fericit daca primeam o insigna sau o guma. Poate gasesti pe undeva fotografii cu Hala Unirii si Spitalul Bucur, Piata Unirii asa cum era inainte de fantani, eu am amintiri foarte vagi.
Pingback: Poze Bucuresti | Chestii // Trestii
Ce nostalgii mi-ai trezit! As privi la nesfarsit astfel de poze. Bravo! Ma bucur mult ca am avut ocazia sa mai revad Bucurestiul studentiei mele. Si al tineretii!
Cred ca nu putem compara “mere cu portocale”, sau cum se spune in locul in care traiesc de peste 30 de ani “apples with oranges”.
Pozele din 1986 sant alb-negru, evident totul apare cenusiu, fata de pozele color ale americanului din 1964. Mie nu mi se pare capitala “stearsa”, doar lipsita de culoare datorita tehnicii de fotografiere.
Pingback: PRO URBE » Blog Archive » Bucuresti 1964 si Bucuresti 1986
Nu e vorba de lipsa culorii, in 1986, fata de anii 60. Pentru cei ce au trait momentele, 1986 inseamna un oras inecat in noroaie si moloz. Dar culori existau, mai ales cea rosie.
Exceptional de interesante fotografii!
1964, un Bucuresti curat, aerisit, cu oameni optimisti, femei elegante! Anii fericiti ai studentiei, ai visurilor ce pareau realizabile..
1986, anul dezastrului de la Cernobil! Locuitorii unei capitale murdare, sufocata de lozinci si “portrete”, in permanenta goana dupa articole de prima necesitate.
Minunata ideea de a ne aminti si un an si celalalt.
super comparatie ’64 – ’86! eram doar un copil in ’86 insa imi amintesc si acum ca pe atunci era mult gri in jur, strazile goale de obicei, in mod special prin centru, de parca oamenii stateau ascunsi… insa in piata unirii, cum era inainte de aparitia “circului foamei” mereu parea sa se petreaca ceva, era o anumita verva si culoare… astept cu interes urmatorul pas in desoperirea Bucurestiului de alta data de catre tine prin imagini inedite. sa fii inspirat, Alex 🙂
Mare placere dulce-amara imi fac aceste poze…vreau sa i le arat si fiului meu din varsta de 15 ani …ii este foarte greu sa-si imagineze Bucurestiul fara cozi si fara masini…As mai privi astfel de poze din cand in cand..Multumesc frumos
o singura intrebare imi ridica imaginea asta, si anume: ce asteptaria aveau romanii in anii aceia? si…comunistii cat de “gloriosi” se vedeau ei peste 30 de ani?? Am tot cautat planurile de dezvoltare ale comunistior, privind anumite orase, dar…. nu prea am avut noroc! poate stii tu pe cineva 🙂
intreba cineva de poye cu Piata Unirii inainte de sistematizare – am descoperit citeva!
Pina acusi doua sapatamani raspunsul ar fi fost negativ, dar mi-am luat un scanner Epson si am inceput sa scanez filmele facute in anii 70 si 80. majoritatea imaginilor sunt de slaba calitate, dara ma avut si citeva surprize placute, inclusiv cu Piata Unirii de prin 1973 …
Cristian.
De 1964 nu am cum sa-mi aduc aminte, nu ma nascusem inca. Totusi, una din primele amintiri ale mele sunt troleibuzele 84 si 93 cu care ma ducea maica-mea la gradinita dupa ce-l lasam pe frate-miu la cresha. 93 era rotunjor, rotunjit. 84 avea forme mai unghiulare. Ambele cred ca erau marca Tudor Vladimirescu. Vorbesc de anul 1976, sau 1975 iarna, parca. Din 1986 imi aduc aminte Cernobîlul si cutremurul, ambele in august. Nu se vorbea deloc de acel dezastru, dar s-au repartizat pastile de iod (cred) care probabil se combina mai usor cu particulele radioactive si se eliminau mai repede. Un vecin fizician a veit cu un contor Geiger-Mueller si era evident ca in camera de la bloc, in dreptul ferestrei erau de 3 ori mai multe particule pe secunda decat in fundul camerei, care oricum depasea valoarea considerata acceptabila. In 1986 Bucurestiul se afla in perioada cea mai neagra de care am cunostinta. Demolarile erau in toi, o mâzga de noroi/pra de culoare gri maronie acoperea toate strazile. Autobuzele erau pline mereu, cu calatori atarnand pe scara. Se platea datoria externa, iar mancarea se obtinea greu, dupa lungi cozi in fata (sau spatele) vreunui magazin. Chiar si copiii si adolescentii deveniseram experti in a face doua sau mai multe cozi simultan. Se dadea benzina cu tzaraita, si tot timpul erau cozi de masini pe care le impingeau (ca sa nu mai porneasca motorul) diversi indivizi, de obicei pensionari. Aparusera adaptarile Daciei pentru butelie sau pentru neofalina. Se termina Canalul Dunare – Marea Neagra. Se fabrica Rombac 111. Steaua castiga Cupa Campionilor, iar campionatul mondial din Mexic il transmiteau bulgarii noaptea tarziu. Aveam deja uniforme de garzi patriotice, si facusem deja practica de tir cu o flinta patetica, dar cu muntie reala (la 13 ani!). Prin iunie am avut niste ore de asa-zisa pregatire pentru aparare civila, unde se vorbea de tipuri de munitie si ce-i de facut in caz de atac nuclear din partea inamicului de la … est(?). Avea sau avusese loc scandalul cu istoria Ardealului publicat de academia maghiara, urmat de o intrevedere acra la Arad intre Ceausescu si reprezentantii R.P. Ungara. Mi se pare ca pleca Andropov si venea Gorbaciov. Reagan incepuse o perioada de cheltuieli in armament salbatice (asa-zisul razboi al stelelor), la care sovieticii n-au facut fata. Iar in Bucuresti, prosperau cei care dadeau ore de karate si kung-fu prin salile de sport ale scolilor, sau cei care aveau pe mana vreo discoteca sau restaurant. Era si epoca seratelor de video, unde plateai 25 de lei si vedeai 3-4 filme (Chuck Norris, Madonna, Richard Gere) si aveai ca consumatie un Pepsi cumparat de la restaurant in navete de 12 sticle. Daca nu era Pepsi era bem-bem, sau Brifcor. Prosperau cei care vindeau si cumparau pe valuta din shop sau consignatie, la fel cei care lucrau pe la vama sau prin Irak si Libia. Lumea isi punea prin vitrine, intre bibelouri, cutii goale de coca-cola, sau sticlute de whisky de pe avion, semn de occidentalizare. Cine avea mergea pe strada cu punga de plastic de la ALDI, di Germania. Daca nu, mergeau si alea de la Comaliment. Se cautau pachetele de RT si Salem, Cromatic, Elcrom sau Telecolor, Lastun, Dacia 2000 (pe lista de asteptare), adidasii albi, iegarii, burlanele, jambierele, pulovarele lasate si cravatele inguste de piele de la fondul plastic. Tuturor le-a intrat pe mana macar o data un catalog Neckermann, dar erau unii care chiar cumparau, pentru revanzare, evident. Mai erau placile de inmatriculare cu 3 cifre, daca era 2B sau 4B inseamna ca era securist. Cele cu 12B erau de bicei BMW-uri sau Mercedes (bot de cal) in stare jalnica, la stilul Beirut sau Gaza, de obicei cu 2, 3 sau 4 studenti (?) arabi inauntru. La televizor rulau filme cu George Motoi si Vistrian Roman, Gheorghe Cozorici si Constantin Diplan. Se vindeau pe sub mana tzoale sau alte bunuri “refuzate la export”, iar tigancile vindeau seminte la cornet si gume cu surprize turcesti. Cumparam “japoneze” un mic colac impletit, oranjada pe care o mancam direct din plic, si drajeuri CIP. Parintii mai cumparau din cand in cand prin casa de comenzi, o chestie care nici in ziua de azi nu am inteles ce era, pentru ca faceai rost de alimente care nu se gaseau in magazine (lamai, bomboane cubaneze, ciocolatele chinezesti, banane, DERO automatic, HELLAS, smochine presate, etc.) Bref, niste vremuri urate, gri, aducatoare de nefericire, griji pentru ziua de maine, si frustrari continue. Nu se vedea nicaieri iesirea din tzarc. Totusi, avea un oarecare sharm. Deceniul anilor 80 i-a dat Romaniei lovitura de gratie la nivel de mentalitate colectiva, iar pentru Bucuresti a reprezentat libanizarea definitiva, in care se ineaca si in ziua de azi. Eu, acum, dupa aproape 25 de ani, consider ca am avut o copilarie prea scurta, prea lipsita de culoare, de jucarii, de joc, iar timpurile ce au urmat au continuat sa fie apasatoare pana tarziu prin 96-97 aproximativ. De prosperitatea relativa de dupa 2000 n-am avut parte pentru ca am plecat din tara, iar azi vedem cu totii cum stau lucrurile oriunde te-ai afla.
mi-a venit cheful de trancaneala acum, in puterea noptii…
tot pe la jumatatea anilor 80 s-a sistematizat cursul Dambovitei, care anterior era o gârla împutita. Dupa antologica inundatie a metroului cu ape fecale, s-a decis derivarea acestora printr-o conducta de sectiune dreptunghiulara, identica cu alta care poarta apele uzate industriale. Ambele se duc catre statia de epurare. Deasupra lor s-a creat un canal din elemente prefabricate, cu un numar de ecluze din loc in loc. Probabil fusese gandit pentru agrement, pentru ca exista(u) niste debarcadere. Lacul Morii din Crangasi a fost creat cu ocazia asta pentru a controla debitul riului. In Crangasi s-au facut multe demolari in acea epoca si au aparut blocurile de 10 etaje, noul Pod Grant, Pasajul Lujerului (unde un bloc de 10 etaje a fost demolat taindu-l in felii), si in final magistrala nu mai stiu care de metrou. Pe locul actualului strand din Crangasi era un cimitir. Se zicea ca la excavatii mai aparea cate o tigva sau un humerus, eventual cativa dinti intr-o bucata de mandibula. In centru, Splaiul Independentei si Splaiul Unirii erau foarte diferite, pavate cu piatra cubica, si cu un tramvai care intorcea la Principatele Unite). In apropiere mai era si cartierul Uranus, cu Stadionul Republica, si Muzeul Militar (unde m-au facut pionier), ambele demolate si inghitite de colina parlamentului actual. Era o zona foarte sharmanta, dar cam delapidata, cu majoritatea caselor in stare proasta (genul 11 iunie sau Lamaitei din actualitate). In fata actualului magazin Unirea, in maidanul lasat liber acum (sub el se afla statia de metrou, pasajul rutier subteran si apa Dambovitei), mai demult era o hala cu o piata inauntru, in fasonul Halii Traian, dar mai mare si toata metalica.
In ce priveste planurile de dezvoltare ale comunistilor, sunt sigur ca la Arhitectura mai exista , daca nu machete cu cartiere, macar material fotografic si planuri. Un anume arh. Gheorghe Leahu isi castiga painea de dus la gura facand acuarele prin Bucuresti, cartierele istorice, dar si cele noi. Mi se pare ca primele doua carti erau pre-revolutie, iar a treia post-ceausista, ocazie cu care infiereaza odioasa dictatura pentru demolarile efectuate. Oricum, cu cartierele noi ale Bucurestiului s-au facut si niste ghiduri turistice in mai multe limbi, unde apare de exemplu Bucur Obor sau cartierul Balta Alba cu blocurile si parcurile sale.
Prin anii 80 moda se inspira din vestimenatia BreakDance sau a altor clanuri urbane americane: fust amini, iegari, jambiere, pulovar lalâu, ghetutze pe glezna sau adidasi albi cu sireturi fosforescente, cercei mari, jacheta cu maneci ca de liliac, etc. -asta la fete. La baieti erau pantaloni stransi pe picior, chiar scurti, sosete albe, sacou, camasa cu guler Mao si cravata ingusta de piele sau tricotata, cu ac de cravata de alpaca. Pantofi cu lira, sau espadrile (!!!). Oricum se modificau uniformele de scoala. Cei de la grupul song se imbracau in genul ala. Parul se facea deseori cu apa oxigenata, iar tunsoarea era ori “bros” (=brosse?) ori cu chica gen Jackie Chan/George Michael/Modern Talking. Mai erau aia care-si radeau perciunii.
propaganda, propaganda…dar ce trafic…
http://blog.alexgalmeanu.com/wp-content/uploads/2009/02/ro04_05a.jpg
A existat vreodata vreo expozitie cu astfel de poze ?
Ar fi interesant , mai ales pentru cei tineri , sa poata vedea acele timpuri prin prisma unor fotografii .
Dati-mi un vot si va multumesc in direct… [deleted by admin: sorry Irinel, this is spam]
o panoplie de amintiri ( poate) dureroase…dar atenuate de tineretea noastra…unii ar zice : ce vremuri, dom’le !
peste 50 de ani nimeni nu-si va mai aminti si vor parea in cartea de isatorie la fel de indepartate ca si vremea lui Stefan cel Mare…
oricum, eu iti multumesc pentru ca le-ai postat aici !
Pingback: Bucuresti 1964 at bucurenci.ro
Mai…mi-au dat lacrimile citind comentariile voastre.
Am trait 14 ani in perioada comunista si le-am prins mai pe toate cele ce se intamplau in viata de zi cu zi in acea perioada. Imi aduc aminte vag de constructiile noi ce se inaltau pe bdul. Unirii, splai pana la casa poporului. IMi aduc aminte haosul ce se crea in uichend in fata mag. Unirea unde veneam cu parintii la “shopping”, imi aduc aminte umilinta prin care treceam stand ore-n sir la cozi interminabile pt. un “drob de sare in spinare” si cum atipeam in zilele toride pe genunchiul/piciorul bunicii pana ajungeam la galantar sa ne luam ratia.
Am zis ca le-am prin mai pe toate…nu chiar pe toate… uite de exemplu nu am reusit sa ajung si eu UTCist. Na, mare dezamagire pe chipul meu ca tocma’ atunci s-au gasit unii sa faca o revolutie si am ramas doar “mandru pionier” si fara vre-o tresa :).
Mi-a placut descrierea lui George de mai sus. A uitat sa spuna de inghetata SPORT cu vanilie si cioco si celebra vafa. Sucul la dozator si plic, gumela (lama de guma care ti se faramita in gura), brifcor, prajiturile “cartofi” cu care aruncam dupa troleibuse (79 de ducea la Pta. Romana-Gara si 84 ce ducea la Universitate), banda de plastic pe care o furam din interiorul troleelor si o incolaceam pe ghidonul biciletelor Pegas cu coarne si sa lunga si Pegas cu sa scurta si ghidon scurt.
Vremuri grele dar copii fiind cred ca le-am suportat mai usor. Parintii noastrii cred ca au avut ceva de tras, sfori si greutati, ca sa ne asigure noua ceva mai mult decat au avut ei.
Imi aduc aminte ca eram la o celebra coada la paine in zona Pta. Muncii – la pasaj cum vii de pe actualul Bd. Burebista – si multimea de oameni inainta cu repeziciune catre centru (CC al PCR), multime formata din oameni din cartierele invecinate si muncitorii de la FAUR, pt. a infaptui ceea ce s-a numit mai tarziu revolutia romana. “Veniti cu noi, veniti cu noi!” striga multimea dezlantuita si hotarata sa schimbe ceva. Am parcurs impreuna cu acest sarpe imens cateva sute de metrii luat mai mult pe sus decat pe jos fara a-mi da seama ce fac. Bunicamea a reusit intru’ tarziu sa ma scoata din multime. Probabil ca altfel era viata mea daca ma duceam acolo.
In sfarsit..amintiri din copilarie. Cum ar spune un mare folbalist contemporan cu noi “viata merge inainte” :).
Sunt fericit ca am avut aceasta ocazie.
Multumesc.
Bogdan
“in zona Pta. Muncii – la pasaj cum vii de pe actualul Bd. Basarabiei- ”
..scuze dar gresisem bulevardul 🙂
Bogdan Voiculescu, inseamna ca esti cu cativa ani mai tanar ca mine. La capitolul inghetzatzi permite-mi sa precizez ca n-am cum sa uit de vafe, care erau alimentul meu de baza cand ieseam de la liceu. Totusi mai exista inghetzata aia lunga “Extra”, alta identica, dar cu glazura “Doina”, aceea cu forma si marimea unui pachet de unt “Polar”, precum si bizarul tort de inghetzata la casoleta, care facea 24 sau 25 de lei. Am avut un pegas cu saua lunga, galben, si mi l-au furat din casa scarii prin 87. Eu am apucat sa fiu utecist, cu carnet facut cand inca nu aveam 14 ani. S-a trecut cu vederea si juramantul, si studierea statutului (partidul avea nevoie de baza sociala). Deasemenea am avut ceva trese si decoratii, snur de comandant de detasament, pe motiv ca eram bun la carte, cu ochelari, va sa zica tocilar. Totusi, in ultimul an de scoala generala am fost destul de bagabont: am jucat atata fotbal in curte, lipsind de la ore, ca acumulasem un numar de absente suficient ca sa fiu expulzat. Dar diriginta, femee fina, m-a lasat cu numai 39 nemotivate (40 = dezastru) si am putut continua cu liceul. Am o amintire de la gradinita: i-am dat o garoafa lui Ceausescu cand a inaugurat Complexul de la Favorit, din Drumul Taberei.
Intr-adevar, copiii gaseau pana la urma forma de a se juca copios pe terenurile de sport ale scolilor, pe langa bloc, pe strada, etc. Eram costienti de greutatile si privatiunile prin care treceau parintii, ca sa poata sa puna pe masa ceva mancare decenta. Ai mei erau ingineri modesti, dar mancare nu ne-a lipsit niciodata, sa fiu sincer. Doar in cateva ocazii, sa le numar pe degetele de la o mana, mancarea nu-mi placea si altceva nu era in casa, dar era ceva exceptional. Altii probabil ca apelau la alimentele proaste care se gaseau in comert, sau la cei care faceau specula. Nu am avut masina, televizor color, video, nici casetofon inainte de revolutie. Dar mancare, discuri si carti se cumparau tot timpul.
La revoliutsie eram cu frati-miu acasa, in vacanta. Era o zi insorita. Trecuse deja aproape o saptamana de la Timisoara, si in plus vuiau ziarele cu introducerea starii de urgenta. Asteptam sa vad cand da pe-afara paharul si in Bucuresti. Stateam acasa, cu televizorul deschis. La bulgari nu era nimic interesant, iar TVR-ul transmitea in mod exceptional ceva: manifestatia din Piata Palatului. Ca prin vis mi-am dat seama ca transmisia era intrerupta de imaginea cu mira si fond sonor cu anumite cantece care nu numai ca nu prea se emiteau in public, ci chiar fusesera interzise, se pare. Se auzea Pui de Lei, Eoi au fost, eroi sunt inca. Foarte bizar mi se parea. In plus, nici cantecele nu le lasau intregi, nici manifestatia nu o lasau in pace. De fapt eu nu ma uitam la televizor, doar il auzeam din cealalta camera. La un moment dat, se aude Desteapta-te romane, il iau pe frati-miu si-i zic: fii atent ca aici e ceva in neregula. Intr-adevar dupa 10 minute, aparura Dinescu, Caramitru, Voican si cine-o mai fi fost, si am stiut ca s-a dus naibii tot comunimul, sau asa credeam. Am tzopait putin de bucurie, dar au reusit sa sune parintii, care erau la lucu, ca nu care cumva sa iesim din casa. Nici nu aveam vreo intentie. Intr-un tarziu, au ajuns si parintii acasa, venind pe jos, dupa ce reusisera sa se fofileze in afara coloanelor care mergeau catre centru, la manifestatie. Le mirosise ca ceva nu era in regula. Pe masura ce trecea timpul si se lasa seara, se auzeau tot mai multe impuscaturi in departare (stateam in Drumul Taberei). Dupa ce un glont din exterior i-a intrat si ricosat unui vecin in bucatarie si i s-a infipt in frigider, si dupa ce altul a trecut prin geamul de la casa scarii oprindu-se intr-un ghiveci de flori, am hotarat sa ne baricadam intr-o camera care nu da la strada, cu televizorul aprins, urmarind evolutia lucrurilor. Aveam numai 15 ani, dar mi se parea evident ca totul era cusut cu ata alba, ca era o masinatie grosolana. Nu intelegeam cum poate lumea sa-si riste viata numai din curiozitate sa vada cum e cand esti in apropierea schimbului de focuri. Toti aceia care se refugiau in spatele TAB-urilor… Mi se parea absurd. Si grotesc, mai ales frazele cu “ocupati garile!” sau “apa este otravita” sau “vor arunca in aer ecluza de la Lacul Morii”.
Prima moneda a libertatii, cea de 10 lei, prima imbucatura de mozarella libera, sau branza feta daneza, la fel de sloboda. Ce penibil!
Dar asta inseamna sa trec granita intre tema acestui blog si istoria ceva mai recenta. Va sa zica m-am indepartat de la subiect.
Scuze pentru postarile asa de lungi.
George
e bine de invatat din istorie
poate si ca sa nu mai repetam greselile trecutului
Pingback: Artistu zice… » Daca il stergi putin vei vedea ca Bucurestiul e print, nu cersetor!
Asa e domnul Cornel – sa nu mai repetam greseala de a construi case ieftine pentru massele nevoiase.
poza 9 este falsa, a fost alpicat un poster cu rama de lemn probabil cu dimensiuni de 60/90 cm.