Am descoperit ceea ce pot numi o micuta comoara, am gasit cateva fotografii facute de un cetatean american in Bucurestiul anului 1964. Fotografiile se prezinta sub forma unor diapozitive stereografice, lucru cu atat mai interesant. Nu par facute de un profesionist dar puse cap la cap imaginile se transforma intr-un reportaj de calitate.
Slide-urile vin cu insemnarile personale ale autorului. Sunt scurte si la obiect dar compun foarte bine atmosfera generala. Nu reusesc sa identific scopul vizitei in Romania, numele sau ocupatia “fotografului” dar americani in Bucuresti in anul 1964 nu cred ca se gaseau pe toate drumurile. Cert este ca omul nostru s-a plimbat prin centru cu o camera stereografica si a fotografiat diverse scene, pastrand o obiectivitate interesanta.
In total sunt 28 de imagini dar le-am selectat doar pe cele mai importante. Pentru ca sunt stereo, imaginile pot fi vizualizate tridimensional cu ajutorul unor aparate speciale. Nu este cazul nostru, pe internet trebuie sa ne limitam la 2D.
Cele 28 de slide-uri stereografice contin insemnari ale autorului.
Vizualizate cu dispozitive speciale, fotografiile devin tridimensionale.
Fotografiile sunt facute in septembrie, asa cum citim intr-una din insemnari. In mai toate imaginile se observa steagurile nationale asezate ca de sarbatoare. Este vorba de o vizita oficiala a presedintelui imparatului Etiopiei ce se desfasura in paralel, o sa descoperim lucrul acesta un pic mai tarziu. Bucurestiul arata interesant, fara cabluri, trafic sau reclame. Oameni sunt imbracati elegant, considerand criterile actuale si par destul de optimisti. Imaginea de mai sus este realizata in Piata Universitatii in statia de autobuz din zona statuilor. Autorul noteaza: “Buses are a popular form of transportation”. Se pare ca aparitia fotografului nu impresioneaza pe nimeni. Doar doua persoane il privesc prin parbrizul autobuzului din prim-plan.
Dupa toate criteriile de styling, femeia este atent imbracata.
Doar doua persoane observa ca sunt fotografiate.
Continuam cu Piata Universitatii dintr-un unghi opus. Autorul spune: ” University Bucharest – 43 faculties and higher institutes – 250 elementary & secundary schools”. Nu stiu cat de reale sunt cifrele, probabil ca sunt la nivel de oras, dar e de remarcat interesul pentru acest gen de informatii. Trebuie sa observam inca o data ca nu exista trafic rutier, nu sunt cabluri sau reclame si nici indicatoare rutiere grosolane asemanatoare celor instalate in zilele noastre. Parca si iarba e mai verde.
Ramanem in zona dar ne intoarcem un pic spre dreapta catre Biserica Rusa. Nu pot sa nu repet, parcarea este goala, orasul este aerisit si luminos. Blocul de pe stanga a cazut la cutremurul din 1977. Este locul in care a murit actorul Toma Caragiu.
Parasim Piata Universitatii si ne indreptam spre Sala Dalles. Fotografia este deosebit de interesanta, bucurestenii sunt eleganti ca in zi de sarbatoare. Autorul relateaza: ” Streets crouded night & day – people strolling”
Mergem un pic mai sus, spre Piata Romana. Fotograful revine cu o remarca generala: “Population of Bucharest 1300000 – economic art & cultural centre”
Intorcand camera spre dreapta, americanul descopera ca: “There is a sustained effort by citizens to develop city and increase public confort”. Eu inteleg ca personajul cu matura nu este un angajat al salubritatii ci un simplu cetatean ce curata strada. Probabil este o situatie scoasa din context, imi este greu sa cred ca bucurestenii matura asa, din proprie initiativa. Fotografia imi place, are valente artistice. Poate fi oricand o buna imagine de coperta. Detaliile sunt si ele interesante.
Tiganii nu s-au schimbat de atunci dar nici reactia noastra fata de ei.
Autorul traverseaza si indreapta camera spre hotelul unde a fost cazat. Pe diapozitiv este notat: “Ambasador Hotel Bucharest – Arrived 3 PM sept. 25 from Warsaw via Budapest”. Interesante sunt masinile parcate in fata hotelului. Intodeauna m-am intrebat ce s-a intamplat cu ele, cum de nu mai exista nici una.
Fotograful profita de ocazie si realizeaza o imagine de la una din ferestrele hotelului Ambasador, din camera unde este cazat. Noteaza imaginea ca fiind un: “View from 11th floor. Ambassador Hotel – Bucharest”
“Lunch on terrace of Lido Hotel – Tuesday Sept 29/64”
Peste drum de Lido, americanul vede un chiosc de ziare. Noteaza imaginea intr-un mod firesc: “Magazine store – Bucharest”. Printre titluri gasim revista Flacara dar si un manual de Evidenta Contabila.
Omul nostru mai merge un pic si observa o scena ineresanta. In parcarea din fata sediului Oficiului National de Turism este parcat un Jaguar ce nu ii lasa indiferenti pe barbatii din zona. Noteaza pe slide: “Curious Romanians examing Jaguar from N.Y. State”. Intrebarea este evidenta, ce cauta un Jaguar in Bucuresti in 1964? Cu atat mai mult unul inscris in New York? Sunt nu mai putin de 16 oameni in jurul automobilului, asta da curiozitate.
Ultima imagine realizata in centrul orasului, il duce pe strain in zona cinematografului Patria. Pe fundal se vede casa ce avea sa devina libraria Carturesti. “Borcanul” politistului este de-a dreptul amuzant. Diapozitivul este notat: “Policeman’s depot. – Bucharest”
Uneori costumul se poarta cu umbrela dar fara ciorapi.
Fotograful paraseste centrul si fotografiaza Arcul de Triumf, cu punct de statie aproape de Piata Scanteii. Comentariile despre trafic sunt de prisos.
Urmatoarele cadre devin foarte interesante. Ne dau o idee despre motivul vizitei in Bucuresti si poate despre ocupatia personajului nostru. Sigur, pot sa lansez cateva teorii conspirative dar nu am informatii sa le sustin. Probabil ca lucrurile se pot interpreta in multe feluri.
Aeroportul este Baneasa iar personajele de la scara avionului sunt evrei ce parasesc Romania pentru Israel. Nota explicativa ce insoteste imaginea spune: “Rumanian Jews leave Bucharest for Israel”
Grupul pare unul restrans dar acopera toate categoriile de varsta.
Fotograful noteaza: “Relatives of jews leaving for Israel”. Pe cladire in fundal sunt arborate steagurile Romaniei si Etiopiei alaturi de o inscriptie alb pe albastru “Traiasca prietenia dintre poporul roman si poporul etiopian!”. Se pare ca oficialitatile etiopiene sunt in vizita in oras, fara nici o legatura cu evreii ce pleaca sau cu fotografiile de fata.
De remarcat tristetea rudelor lasate in urma.
Ultima fotografie este notata sec: “Guide – Rumania”
Sigur, se nasc intrebari. Ultimile trei imagini pot spune multe. Avand in vedere dificultatea cu care se putea pleca din Romania, operatiunea pare un eveniment important. Evreii plecau in cazul de fata intr-un mod oficial, cu stirea autoritatilor si cu o aeronava Tarom. Nu cred ca plecarea asta a fost o manifestare publica, nu cred ca era la indemana sa te afli acolo cu atat mai mult sa si fotografiezi. Fotograful se afla dupa gardul de protectie atunci cand fotografiaza rudele, practic este in incinta aeroportului ceea ce ii ofera un statut special. Putem presupune ca a plecat cu aceeasi cursa dar si-a permis sa ramana in urma avand ocazia sa ii fotografieze din departare si pe cei ce pleaca. Logica spune ca poate fi unul din organizatorii acestei plecari sau un om apropiat acestora. Sunt curios sa aflu cine este ghidul?
UPDATE! Cativa vizitatori (thx Ady, Surge) au observat o asemanare intriganta intre personajul numit “ghidul” pe insemnarile de pe fotografii si Henry Kissinger, celebrul secretar de stat american din mandatul presedintilor Ford si Nixon. Implicatiile ar fi extraordinare. Mai multe detalii aici.
UPDATE 2! Pentru o imagine obiectiva sau doar de dragul comparatiei, cred ca merita sa analizati si alte cateva imagini realizate in capitala. De data asta din 1986. Mai multe detalii aici.
UPDATE3! Povestea a ajuns si in ziarul Cotidianul.
Thank you for putting these photos on the web. I thought they gave a very interesting picture of Bucharest. So many little things of interest in them and as I have often observed on the times I have visited – a sense of style in ther people in many of the photographs.
De cand este interzisa “nostalgia”? Imaginile acestea nu sunt deloc idilice si cred ca nici cele mai multe amintiri exprimate aici. Fata de anul cand au fost facute, eu m-am nascut dupa un cincinal si ceva, am terminat liceul IL Caragiale si m-am plimbat deseori pe bd. Magheru ori la Piata Universitatii. As fi vrut sa vorbesc si eu despre curatenie, scoala de atunci, respectul pentru cel mai in varsta, si altele, insa nu cred ca mai are rost; vad doar ca multora le pasa de ce a fost si ii doare sa vada ce a ajuns acum Bucurestiul nostru de odinioara! Populatia sa, din pacate, s-a dublat intre timp si multa, foarte multa lume de valoare a emigrat (procentual cca 80% din colegii mei de clasa)! Oricum, aceste imagini reprezinta o palma aspra peste obrazul “tovarasilor” care au administrat capitala noastra, a celor care au permis migratia, dezvoltarea si perpetuarea faunei actuale, a celor care nu au gasit niciodata bani pentru parcari, infrastructura, intretinerea si re-innoirea retelelor de agent termic, a celor care au permis ridicarea unor blocusoare/ori alte constructii cat se poate de hidoase printre case, vile cu adevarat frumoase……
Multumesc d-lui Galmeanu, mi-a facut o surpriza frumoasa.
Eu am emigrat peste Ocean in 2002, satul sa tot astept o schimbare in bine (nu cea realizata de CDR).
Si o intrebare pentru Mariana: de cand libertatea, in acceptia ta inseamna caini vagabonzi, pocnitoare pe strazi ori piete (controlate numai de tigani), injuraturi, scuipat pe strazi, droguri, gunoaie neridicate, lipsa parcarilor (apropo, mi se pare o dementa ca la o populatie de cca 3 000 000 de locuitori sa fie cca 1 000 000 de masini) s.a? Eu am trait privatiunile acelor ani, nu puteam calatori decat in fostul spatiu CAER, insa nu cred ca era inevitabil sa se ajunga aici….altfel spus, nu cred ca pretul libertatii il reprezinta lipsa civilizatiei….
daca ma analizez, ma detest; daca ma compar, ma iubesc ! (depinde cu cine). asta este povestea bucurestiului, transformat din oras cu cetateni elitisti, in oras muncitoresc, cu “oraseni” care au adus de la tzara obiceiul de a creste legume in fatza blocului, gaini in balcon, muraturi in butoaie de plastic puse in balcoane, balcoane care sunt ca o mica curticica in care se expun rufe la uscat sau se atarna ardei capia pentru iarna.
apoi, au venit cartierele muncitoresti , apoi demolarile de la cutremur si de la noua gandire faraonica, apoi deomolarile epocii noului capitalism cu constructiile generatiilor de potentati needucati dar opulenti; ramanem in asteptarea unui nou cutremur economic, social,politic.
s-au editat multe albume cu bucurestiul interbelic. vesnica lui pomenire ! acum vii d-ta cu bucurestii anilor ’60; requiem aeternam!
mereu bucurestii a suferit din cauza lipsei unor conducatori educati si asta e la nivel national.PACAT !
Draga Andrei, absolut corect si pertinent comentariul tau. “Omul sfinteste locul” este un proverb care ilustreaza perfect actuala situatie din Bucuresti, din Romania dar, intr-o masura mai estompata desigur, in toata Lumea.
In ceea ce o priveste pe Mariana, ma mir ca ti-a scapat “amanuntul” ca aceasta persoana apartine categoriei inlocuitoare sau,mai plastic dupa cum te-ai exprimat, “faunei inlocuitoare”. Personal nici n-am bagat-o in seama si daca nu era remarca ta, nici n-as fi facut-o (gresind probabil).
Acesti oameni (n-am cum sa-i numesc altfel pentru asa arata), sunt fericiti pentru ca sunt liberi cu orice pret.
Liberi sa ce? Sa injure clica politicienilor? Si pe urma sa mearga sa-i voteze? De la acestia vine raul. De la cei multumiti de ceea ce au astazi.
Unii care ne acuza pe noi, ctalogandu-ne drept “nostalgici”.
Vorba ta: “de cand e interzisa nostalgia?”
Bineinteles, in primul rand, multumiri! Am 52 ani, sunt nascuta si “crescuta” in Bucuresti, iar memoria imi este inca buna…Mi-e dor de orasul de atunci (ca si de ani ’70, cand eram liceeana), curat, aerisit, civilizat. Strazile erau spalate noaptea cu masina-stropitoare, inclusiv pe trotuar, luminile erau din belsug, spectacolele de film erau seara de la 20.15, apoi de la 22.30…dupa care se mergea la restaurant …Nu reuseau parintii sa ma lase acasa, singura, erau nevoiti sa ma ‘care’ dupa ei… Nu este adevarat ca erau lipsuri, in vremea aceea, rafturile gemeau de produse (naturale), marfurile au inceput sa lipseasca in Bucuresti dupa 1980. In perioada descrisa, tinerii mei parinti veneau sambata seara de la restaurantul Pescarus, prin Herastrau, la ora 1 noaptea, singuri, pana la Arcul de Triumf, unde locuiam, fara sa pateasca vreodata ceva…
Sunt vremuri pe care le regret, nu se mai intorc… Acum, cand ies din casa, simt ca o agresiune, pur si simplu! Ma deranjeaza cumplit aglomeratia, lumea imbracata urat, vulgara, violenta, rece (ne-simtita, as spune). E adevarat, nu ma adaptez…
Salutari tuturor celor din generatia mea, cu amintiri frumoase!
Frumoase amintiri ne trezesc aceste poze, uitati-va pe langa borduri si nu o sa vedeti hartii, chistoace, iarba parea omniprezenta, oamenii erau altfel, traficul extrem de redus comparativ cu ce e azi, un Bucuresti fara haosul si mizeria actuala, desi sub comunism arata ingrijit, astazi ….fara comentarii, as vrea sa dau timpul inapoi si sa ma trezesc intr-o dimineata in acele vremuri, chiar daca aveai “pumnul in gura” se putea trai fara atata stress…in fine …excelenta ideea publicarii pozelor, cei care nu au prins acei ani nu pot face diferenta intre simplitatea de atunci si ritmul trepidant actual
In primul rind MII DE MULTUMIRI pt acest mic reportaj din anii copilariei mele care m-a umplut de nostalgie. Am locuit in blocul DUNAREA de pe B-dul N. Balcescu, sau cel putin asa se numea pe vremea mea. Blocul in care am copilarit a fost demolat in urma cutremurului din ’77. Dar imaginea a ramas vie in mintea mea si a celor din aceias generatie cu mine. Aveam 10 ani cind au fost facute aceste poze si imi aduc perfect aminte de aceste locuri. Blocul care a stirnit contraziceri mai sus este blocul nottara cum a mai mentionat cineva, care avea la parter farmacia nr. 5 daca nu gresesc si putin mai in stinga pozei se afla IDMS unde pe vremea mea erau expuse renault16 si gordini sau dophine.
Inca odata multumiri…si salutari tuturor Bucurestenilor de altadata
Aznavour deasemenea nu recunoaste…ni les rues, ni les murs…in Paris…
iar Ileana are cuvinte foarte frumoase, cu care rezonez…
“Multumesc!
O initiativa absolut laudabila!
Mi-a readus in memorie nu doar un alt oras, ci si o alta viata. O viata mai linistita, intr-un mediu mai curat… intr-un timp in care OMUL adevarat, cu majuscule, chair exista si isi croia drum prin viata respectand alte valori”.
Valorile insa s’au schimbat pretutindeni si nu stim cum se vor schimba si mai mult…
Sa ne bucuram ca ne’am nascut intr’un oras care avea clasa si daca ne’am insusit’o si o pastram inca, sintem deosebiti…si asta se “notice”…
Emotionant.
O idee..!?
Cei care poseda fotografii interesante de acest gen ar putea imbogti si complecta cu ele aceasta pagina spre bucuria nostalgica a celor ce am trait Bucurestiul acelor vremuri si nu numai a lor.
despre frumosul Bucuresti s-au compus cantece, s-au scris poezii si romane, s-au facut mii de picturi si gravuri. acum, din pacate, totul este in descompunere !
ma bucura reactia celor ce-si amintesc de traditionalul bucuresti, dar si ei vor dispare si vor domina veneticii pentru care acest oras, ca si oricare altul, va fi locul anonim de existenta cotidiana pentru care nu simt nici o obligatie, unde se pierd in multimea locuitorilor si isi pot permite sa fie niste rudimentari necenzurati. se zice “sat fara caini!”, dar bucurestiul are prea multi caini, la propriu si la figurat, cu obiceiurile javrelor maidaneze.
Pingback: Un Bucuresti pe care vrem sa-l uitam « simply bucharest: the hungry mole
Cum ar spune americanii, “thanks for sharing”!
In ceea ce priveste fotografiile stereo, ati putea combina cele doua imagini intr-un GIF animat, ca aici:
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e0/Stereo_wiggle_3D.gif
Astfel s-ar putea atinge senzatia de 3D fara aparatura speciala.
Din 1948, Romania avusese o presa cenusie, terna, urata grafic, marcata de limba de lemn, de lozinci inepte si de o agresivitate necioplita; “proletara”. Au mai aparut pana in 1953 cateva din cotidianele de tiraj si de traditie -“Universul”, “Adevarul”, insa erau de nerecunoscut. Apoi n-au mai existat decat trei ziare centrale: “Scanteia”, “Romania libera”, “Scanteia tineretului”, trase fiecare in patru pagini plumburii. Li se adauga un ziar de seara: “Informatia Bucurestiului”, cu mai putina ideologie si mai multe stiri utilitare si de interes public. De la mijlocul anilor ’50 aparea cotidianul “Munca”, care nu era decat localizarea ziarului sovietic “Trud”, tot asa cum “Gazeta literara” – din 1954 – nu era decat o “Literaturnaia gazeta” romaneasca. La fel si “Muncitorul sanitar” ori “Gazeta invatamantului”, saptamanalele unor categorii profesionale.
Radio Romania se transformase in Radio Bucuresti si avea pana in 1960 un singur program pe unde lungi si medii. Aparatele de radio vandute in magazine nu erau dotate si cu frecvente scurte, pentru ca lumea sa nu poata asculta “Vocea Americii”, “Europa libera” – “ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni”, cum se intitula pana in 1963, BBC-ul, sau scurtele programe radiofonice in limba romana difuzate la Paris, Atena sau Vatican. Radio Bucuresti isi incheia programul, inceput la 5 dimineata, la miezul noptii. A aparut apoi si un Bucuresti 2, emitand din zori pana la pranz, emisiunile acestuia prelungindu-se apoi gradat cate doua ore in plus.
Din 1957 exista Televiziunea Romana, mai intai cu programe experimentale, iar apoi regulate. Televiziunea se infiintase in Romania la numai doi ani dupa aceea din Italia. Fata de presa meschina, anosta, marcata de o demagogie ridicola sau agresiva, Televiziunea, desi in alb-negru, a adus in Romania o unda de varietate si destindere. In 1959, cand s-au aniversat 500 de ani de la intemeierea Bucurestilor, s-au alcatuit programe aparte, lansandu-se cantece precum “Badea-neichii Bucuresti”, compus de Ion Vasilescu si Gherase Dendrino si interpretat de Maria Tanase, sau “Frumos esti, Bucuresti!…”. Apareau in programele de divertisment, toate “live”, realizate in conditii tehnice modeste, dar foarte reusite, solistele si solistii in voga de la rascrucea deceniilor sase si sapte: Dorina Draghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slaveanu, Mara Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Nitescu, Wili Donea, George Bunea, Dorel Livianu… Intr-o emisiune muzicala a debutat, in 1959, la varsta de 16 ani, Margareta Paslaru. In acelasi an, Televiziunea n-a ezitat sa transmita un program de la barul “Continental”, situat in subsolul unui bloc interbelic de langa Biserica Rusa, prabusit la cutremurul din 4 martie 1977.
Tot in 1959-’60, Televiziunea difuza numere de revista, cuplete, scheciuri, interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crisan, de duetul Horia Serbanescu – Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular, care il imita pe Vico Toriani, unul dintre putinii cantareti straini sositi pe atunci in turneu la Bucuresti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica, nevasta-sa…
Din 1961, aproape seara de seara, dupa telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o jumatate de ora, excelente emisiuni pentru copii al caror protagonist era Aschiuta, un Pinocchio local, manuit de un papusar excelent. Realizatoarea emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populara, la paritate cu Cleo Stiber, crainica frumoasa, cultivata si poliglota a Televiziunii… Popularitate dobandisera datorita rolurilor interpretate in seriale pentru copii actorii Tudorel Popa (Profesorul Paganel) si Dem Savu (Capitanul Val-Vartej). Un eveniment era prezenta Mariei Tanase, in programele de muzica populara, in mijlocul unui taraf – ultima a avut loc in 1962, ca si aceea a Ioanei Radu, care interpreta romante.
In 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta saptamanal ciclul “Din istoria universala a teatrului”, ilustrat cu secvente interpretate de actori. Asezat in spatele unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilt, conferentiarul vorbea liber, imbracat elegant, cu batista alba la buzunar, rasucind intre degete capacul unui stilou Pelikan cu penita de aur… Moartea scriitorului, survenita in acelasi an 1964, a dus la intreruperea acelui serial elevat. In acelasi an, o montare a unei piese intreprinsa cu mijloacele teatrului de televiziune – “Pana de automobil” de Friedrich Durrenmat, consacra un tanar si stralucit actor, in rolul protagonistului, pe nume Mircea Albulescu.
Daca un crainic radio a pronuntat inversat in acei ani titlul operei lui Mozart “Cosi fan tutte”, de o maniera pe care nu o suporta hartia, un crainic de televiziune a fost aspru admonestat pentru o stire citita pe post: “Tovarasul Gheorghe Cioara s-a intors de la Moscova pe calea aerului”.
Teatrul de revista, cu o mare traditie in Romania, cu nivelul inalt la care il ridicase Constantin Tanase, a adus multa culoare si mult haz in vremurile de-acum 45-50 de ani. Existau in Bucuresti doua sali incapatoare ale aceluiasi teatru care primisera numele marelui comic, o gradina de vara, “Boema”, datand din 1928, pe Strada Theodor Aman, o alta se afla la limita Cismigiului, pe un spatiu napadit astazi de brusturi, buruieni si otetari, de pe fosta Intrare Brezoianu, rebotezata Rigas, si se mai montau uneori spectacole de revista pe scena Teatrului de vara din Herastrau sau in fostul parc Carol, rebotezat “Parcul Libertatii”…
Cel mai mare actor al genului era Mircea Crisan. Pana in ziua de azi oamenii mai in varsta isi amintesc de “Castravetele” lui, de “Un foc in noapte, un foc in soba; arde-te-ar focul!”, de legenda potrivit careia, cu prilejul unei vizite a lui Hrusciov in Romania, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crisan sa-i distreze, chemand si un translator. Mircea Crisan a mieunat ca pisica, a latrat precum cainele, a imitat leul, tigrul si alte animale, iar la sfarsit i s-a adresat translatorului: “Acum, tradu!”. Dintr-un turneu la Paris, actorul s-a intors cu un Chevrolet – clasicul model 1957 -, pe care n-a ezitat sa-l pomeneasca pe scena: “Ce nu face omul pentru o bucata de Chevrolet?”
Notoriu de dinainte de razboi, de cand jucase in filmul “Bing-bang” si de cand facea tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe (“Alo! Aici e Stroe/Si roaga sa-i dati voie/O clipa sa va-nveseleasca…). In spectacolul “Vitamina M – Muzica”, montat in 1961 in cladirea de peste drum de Academie a Teatrului “C. Tanase”, fost sediu al Legatiei Germaniei, intr-un dialog imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane:
– “Ati fost la Domnul Puntilla?… – Nu ti-e rusine, domnule?! Eu sunt femeie serioasa”. “Domnul Puntilla” era o piesa de Bertolt Brecht jucata pe atunci de un teatru bucurestean.
Trei ani mai tarziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta “Rinocerii” de Eugen Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe scena Teatrului Mic se juca “Lectia de engleza” a aceluiasi dramaturg sub titlul de “Cantareata cheala”.
Din 1963, cuvantul Romania si derivatele sale se scriau iarasi cu “a”. Vreme de un deceniu, consecinta a Reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii il detinusera doar vagoanele romanesti de cale ferata de pe traseele internationale si tricourile sportivilor romani care luau parte la competitii desfasurate in strainatate. In acelasi an, in luna noiembrie, Televiziunea inceta sa mai transmita parada militara de la Moscova, din ziua de 7, dar relua in direct, integral, ceremonia inmormantarii presedintelui Statelor Unite, John F. Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum, radiodifuziunea Romana, in afara de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis permanent la Washington si corespondenti la Paris si la Roma: pe Georges Dascal si Angelo Chiari. Un magazin cultural foarte citit devenise revista “Contemporanul”, condusa, la mijlocul anilor ’50, de George Ivascu si avandu-l colaborator permanent pe G. Calinescu (“Cronica optimistului”). In 1963-’64, “Contemporanul” nu mai era foaia proletcultista infiintata in 1948, unde oficiau cei mai abjecti ideologi si culturnici ai noului regim. Aici isi incepe Nicolae Manolescu lunga si stralucita cariera de cronicar literar. O rubrica foarte apreciata era aceea sustinuta de un publicist, Mihai Popescu, economist la Camera de Comert, care dezbatea cu verva subiecte interesante si incitante. De pilda: se cuvine sau nu ca un barbat si o femeie, ambii casatoriti, insa nu unul cu celalalt, sa intre intr-un restaurant si sa ia masa impreuna?… ===========
Carmen Silva se chema, de fapt, Vasile Roait? (dup? numele unui a?a-zis ilegalist, dovedit ulterior colaborator al Siguran?ei). Era, la finele deceniului cinci, o sta?iune pr?p?dit?, frecventat? masiv de sindicali?ti. Tr?geam la “fina”, la pensiune. Fina – gazda noastr?, pe atunci v?duv?, fusese cununat? de bunic?-mea prin anii ’30. Îi ar?ta un respect ie?it din comun ?i i se adresa cu apelativul “n??ico”.. Casa modest? avea dou?-trei camere cu dependin?e rudimentare. Pe timpul verii, familia amfitrioanei, cu mic, cu mare se muta în ni?te bar?ci ridicate în curte. Atmosfera general? era ponosit?, vag insalubr?, dar vesel?.. M? hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei m? gratulau cu “vilegiaturistule”, iar eu le ziceam “b??tina?ilor”. Altminteri, ne în?elegeam bine. Plaja se afla în apropiere. Era pu?in populat? ?i cam s?lbatic?. N-auzeai muzic?, defel. Când ?i când mai huruia r?gu?it – ag??at de un stâlp de telegraf – câte un megafon. Cu greutate puteai s? recuno?ti ce se transmite. Recep?ia deficitar? depindea covâr?itor de for?a ?i direc?ia vântului. La ambian?a sonor? contribuia zilnic ?i un fla?netar usc??iv, îmbr?cat într-un tricou marin?resc, cu o maimu?? pe um?r, care naviga printre cear?afurile risipite la buza m?rii. Primea monede de 25 de bani
M? distram la Ghiol. Sem?na cu un ?trand, unde protagoni?tii, de toate vârstele, se etalau defilând f?r? complexe, în costumul lui Adam sau al Evei (dup? preferin?a F?c?torului). Aria destinat? fiec?rui sex era desp?r?it?, formal, de un gard de uluci cr?pate, cu rolul de a stopa – chipurile – ocheadele ?i de a st?vili eventualele porniri reciproce. Ceea ce nu era cazul, totu?i. Buna dispozi?ie era unanim?, iar comunicarea extins? ?i relaxat?. Nu am reperat, niciodat?, ceva obscen sau indecent. Partea într-adev?r scârboas? ?inea de opera?iunea unsului cu noroiul negru, greu mirositor. ?i aceea de încre?ire elefantin? a pielii.
La întoarcere treceam prin dreptul terasei “Potcoava”. În miezul zilei se produceau doi l?utari – unul cu vioara, altul cu acordeonul, ?tirbi ?i foarte prieteno?i. Repertoriul vocal, sus?inut alternativ, se compunea din cântece de pahar ?i voie bun?, gen: “M-a f?cut mama oltean”, “Ionel, Ionelule”, “Zaraza” etc. Piesele “cu dedica?ie” se arvuneau la mas?, sub deviza: “cine lipe?te bi?tarul, comand? muzica”. M? num?ram printre beneficiarii clandestini, fiindc? tr?geam cu urechea pe la gard.
Serile le “petreceam” la vil?, într-un plictis debordant. Cam o dat?, de dou? ori, în perioada sejurului, ie?eam la plimbare pe falez?. Punctul turistic standard de vizitat era vila “Z?boveam apoi pe o banc? în preajma Cazinoului. “Ascult? ?i tu melodiile. Poate le înve?i.” Concerta o forma?ie “de antren ?i dans”. Diseuza – o vedet? a momentului, se numea Dorina Dr?ghici, care f?cea bezele ?i reveren?e dup? fiecare pies?. Avea succes. Programul se prelungea.
==================================================================
Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?
Daca regret ceva?
Da: Ca nu l-au impuscat mai devreme si nu l-a luat si pe Ion Ilici cu el…
Totusi…..
… Teatru radiofonic, liceul Mihai Viteazu, Noapte buna copii, Unda vesela, Cine stie cistiga, ziarul “Urzica”, revista Secolul XX,
covrigi cu sare,Timur si baietii lui, “Los Paraguayos” in turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsa si Rolling Stones,
snitel la pachet in drum spre tabara, restaurantele cu mandatar, Costinesti, La Dobrogeanu, numar si uniforma de liceu,
studentii de la arhitectura pictând icoane pe geamurile la “Ion Mincu” in iarna lui ’68, Carpati fara filtru, formatia Mondial, gogoshi in Piatza
Unirii, Margareta Paslaru, sedintele de exmatriculare ale celor care plecau cu parintii in Israel sau Germania, balul de la Arhitectura,
Liviu Ciulei, Tiriac si Nastase, “Macarale, râd in soare argintii”, prietenii plecind in Israel, au intrat rusii in Cehoslovacia, unt,
faina, pine, zahar si ulei pe cartela, oua rosii, pantaloni “supraelastici”, coteleapelordunarii, “tacimuri”, babic, ghiudem, nechezol, imbracat “din pachet’, “schlafensiedeutch”, Vama-Veche, blatul pe tren la Sinaia, cantonamentele Scolii Sportive, incalzit apa pe resou, Tanta si Costel,
Zizi Serban, studentii din Cuba, repartitia, Marin Moraru si Toma Caragiu,
Miriam Raducanu, ceaun din fonta, cravata de pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halvitza, ciubuc, sirop de 50 de bani, casata de la
“Albina”, profiteroale, statuia lui Mihai Viteazu, Coada Calului, penare din lemn, tigari Marasesti, hirtie albastra de invelit caietele,
fier de calcat cu carbuni incinsi, uniformele scolare, tocul cu penitza, galosii, butoiul in care se aduna apa de ploaie pentru spalat parul,
peretii vopsiti cu rolul, fragi din tren, Mos Gerila, televiziunea alb-negru, dopurile din cocean, unt in frunza de brusture, Parcul Circului, creion chimic, gutuile puse la copt pe dulap, George Vraca, asternuturi brodate de mina, cani de tabla, L.S. Bulandra, plapumarese,spalatorese, birjari,
pantofi cu talpa de crep, policlinici cu plata, Babele,tenisul la Herastrau, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotisuri in Apuseni, sugative,
Marina-Marina, shoshoni, foto-minut, caramele, piata cu gainile in custi de lemn, Oraselul Copiilor, Ion Dacian, moda dintilor de aur, caciuli rusesti cu urechi, fâsh, cicoare, somierele, Piatza Palatului, shifonierele cu oglinzi groase de cristal, Gradina Botanica, parfum de trandafiri bulgaresc, papusi din cirpa,
parcul de la Sosea, sifoanele din sticla colorata, masina de tocat carne, covata de framintat aluatul, cazanul de fiert rufe, masina de cusut
cu pedala din fier forjat, pe care scria ‘Singer’, geamuri cu flori de gheatza, omul de zapada cu carbuni in loc de nasturi, teracota fierbinte,
in fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa, Ciresarii, bibelouri, statuia lui Lenin, cobilitzele de care atirnau cofele cu mere murate sau
iaurt, savarine, cishmeaua de pe strada, Nivea, borsh la borcan, trasuri, muraturile din beci, soba cu foc din lemne, prajiturile de unleucinzeci,
lumina misterioasa a lampii cu gaz, fotografiile de familie alb-negru, matusi cu palarii, unchi tepeni, bunici severi, flasneta din fatza
teatrului, papagalul cu norocul in cioc, Dambovitza la Cotroceni, Celentano, defilarea de 23 August, mititei la gratar in Parcul Libertatii,
gara cu zgomote si miros de despartire… pufoaicele cenusii, bibelouri, figurine, catei si caluti in vitrina din sufragerie, milieuri, Nivea in
cutii plate albastre, muraturile din beci, soba cu foc din lemne, Calea Victoriei, closete in fundul curtii, copii infasati strans, Anca Calugareanu,
tiganci care ghicesc in palma, in ghioc si in carti, babe care leaga si dezleaga farmece, Strandul Studentesc, scrobeala de rufe, albastreala de
rufe (sineala), bocanci cu blacheuri, tocuri luichenz, cazaca, decolteu encoeur, decolteu en bateau,cuvertura de pat, carpete de chelim,
Libraria Eminescu, tuns nemteste, Ora vesela cuStroe si Vasilache : – Alo, aici e Stroe/ si roaga sa-i dati voie/ o clipa sa va-nveseleasca/
sa glumeasca iar cu voi. Frank Cafea, balene, tunsoare a la garconne, coafura paj, coafura a la Alida Vali, ciorapi tricotati, Casuta noastra/
cuibusor de nebunii/ te asteapta ca sa vii… Inghetata pe batz, telemea de paispe, adidasi, patricieni, vata pe batz,stofa pe puncte,
loden, briz-bizuri, la patru pasi de o excursie, steaua fara nume, Cico, floarea din gradina, Daniela si Aschiuta, Cine stie castiga,
‘Avaramu’ vazut de nu stiu cite ori, translatoarea de la cinemateca…. taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda… cremshniturile de la Casata… ,
Aici e Radio Europa Libera/buna seara, dragi ascultatori, Rita Pavone, cravata de pionier… cu colturile roase, insignele FGMA, FGAPS;
laleleee, laleleeeee; macarale; cind la trap cind la galop, Dorina Draghici, ZIS; ZIM; Molotov; GAZ, biciclete MIFA, “la canal”, “la stuf”,
Calboreanu, calimara cu cerneala, cinema Scala, Fory Etterle, spoitori, bulibasha, chimir; militia economica, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu,
Scinteia pionierului, Teatrul Tandarica, Arta Florescu, tigari Nationale, salicilat, penicilina uleioasa, festivalul tineretului, lipii…Cavit 9
pentru pofta de mancare, te-slavim-Rominie-pamint-parintesc, pronosport, loz-in-plic-dai-3-lei-si iei nimic, bomboane agricole, fondante, dans
la Zalomit, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, inghetata pe bat, la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, misto-nasol-gagiu,
Alain Delon, Simon Templar, trening, bascheti, imbracaminte de la ‘pachet’, pantofi Guban, pantaloni evazati, inele ghiul, tablouri cu sirene,
Beng beng, Unde ie iluziile mele care le-am perdut?
my, my, my Delilah, Beatles, clasificarea muzicii in usoara, grea si populara, primele autoserviri, “Dialog la distanta”, telefoane cuplate,
program de apa calda, creioane chimice si HB, 303, ascutitori chinezesti, noile uniforme scolare, tovarasa diriginta, martisoare, cadouri de 8 martie,
braga si placinte dobrogene, frigider Zil, camera Laika, poze cu dedicatie pe verso, Pif le chien, Paris Match… Bula si bancuri cu cutremurul,
Carul cu Bere, BTT-uri, sticla de bere Rahova, Cico,prajituri cu nume antiapetisante “Buturuga”, “Cartof”, ‘stewardesele’ de pe ITB, ‘blatul’
studentesc la teatre, calatorii clasa 1-a cu ‘nashul’, cursuri de ‘socialism stiintific’, cartusul de Kent si sticla de whisky, chibrite care nu se aprindeau, la cartofi, Foishorul de Foc, palinka, Noapte buna, copii… Maresiev, Stahanov, Ivan Budionii, Ceapaev, Ostrovski (ala cu asa s-a calit otelul), Fadeev, Zboara Cocorii, Fata cu parul carunt,Libelula, Piati Minuuuut…
Alarma in munti, Sadko, Cazacii de pe Don, Tanara Garda,Norman Wisdom (sic)… sufertash, baia comunala, stamba, Marina Voica,tesatura anti-jeg, pantofi cu talpa de rafie/paie, ghetele de baschet cehesti, ceasuri Schaffhausen/Doxa, geamgii, iaurgii, laptari,zarzavagii, sacagii,
tocilari, sapunul ‘Cheia’, magiunul, ‘Cumparati curent de la IREB!’, ‘Dati copiilor bomboane!’, statia de radioficare, dusumele de lut,
pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de nailon stravezii prin care se vedeau bretelele de la sutien, legaturile de schi Kandahar,pantalonul-pana, pantalonii pescaresti, frizura-periutza, vase de bucatarie emailate, patefonul cu ac, rufe inghetate, puse iarna afara la uscat, caimac,
ierbar, raglan…
La începuturile televiziunii, muzica u?oar? româneasc?, inclusiv ce televizat?, era dominat? de Dorina Dr?ghici, Gic? Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Ni?escu, Gigi Marga ?i al?ii, cunoscu?i din specacole ?i turnee.
Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani pân? când num?rul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii.
Prima interpret? de muzic? u?oar? lansat? de televiziune a fost Margareta Pâslaru.
La prima prezen?? pe micul ecran, era elev? ?i cânta la un club muncitoresc din cartierul Bucure?tii Noi. Lansarea ei la televizor a f?cut-o celebr? în câteva s?pt?mâni. Compozitorii cunoscu?i se înghesuiau s?-i ofere melodii. Al?turi de ea a început s? apar? frecvent, în programele televizate, Marina Voica, care a devenit ?i ea vedet? datorit? televiziunii.
Cei care au remarcat-o ?i au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov ?i Ileana Pop. Ei au fost primii selec?ioneri de persoane capabile s? devin? mari atrac?ii ale micului ecran. Dup? plecarea din ?ar? a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete Alexandru Boc?ne?, care se limita la o echip? restrâns? ?i Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cânt?re?ilor de muzic? u?oar? de prim rang ai anilor 70-80, prin celebra emisiune “Steaua f?r? nume”.
Ileana Pop, nume mai pu?in cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut voca?ia g?sirii unor tineri talenta?i, pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori de emisuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras c?tre televiziune, înc? de când erau studen?i, pe Florian Pitti?, pe Mariana Mihu? ?i pe mul?i al?ii.
Tudor Vornicu, el însu?i om cu talentul rar de a sim?i voca?ia telegenic? a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune, printre al?ii, pe profesorul Grigore Moisil ?i pe Catinca Ralea) ?i-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminical?, sub numele Ileana Vlad.
Când a înfiin?at în România prima sa firm? de produc?ii televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceea?i Ileana Pop, de?i aceasta dep??ise, de destul? vreme, vârsta pension?rii.
Am amintit în alt post c? prima crainic? a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o brunet? frumoas? cu o voce ?i o dic?ie excelente. Fusese crainic? la Radio ?i s-a adaptat foarte bine cerin?elor televiziunii. Probabil c? noua ei postur? a determinat o reverificare a dosarului de origine social? ?i i s-or fi descoperit cine ?tie ce hibe. Cert este c?, dup? numai câteva luni a fost mutat? înapoi la Radio ?i apoi dat? afar?. În locul ei au fost aduse dou? fete dr?gu?e, f?r? vreo preg?tire, dar cu dosare corespunz?toare, care au fost ?colite cu termen redus de o crainic? de la Radio. Se bâlbâiau frecvent ?i erau crispate în fa?a camerei. Unul din regizori, parc? David Esrig, încerca s? le determine s?-?i mascheze crisparea. Una din solu?iile recomandate de Esrig era zâmbetul, la ?tirile “bune”.
În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, ( a c?rui fiic? a fost prima so?ie a lui Adrian N?stase) a murit într-un accident de avion, când se întorcea de la Moscova. În mijlocul ?tirii, crainica ?i-a adus aminte de indica?ia regizorului ?i a trântit un zâmbet seduc?tor. Tovar??ii de la cadre n-au avut de ales ?i au fost obliga?i s? recurg? la crainice profesioniste. A?a au venit de la Radio Cleo Stieber ?i Georgeta Perlea, care au fost mul?i ani prezen?e simpatizate ?i apreciate de public. Pe atunci, programul începea la 7 seara ?i dura dou?-trei ore. Când volumul programelor a crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Br?tescu, o voce remarcabil? ?i o prezen?? care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit crainic? ?i Ioana M?gur?, care a fugit ulterior din ?ar? ?i a preferat Europa Liber?, Televiziunii Române. ====
Pana pe la inceputul anilor ’70, pe locul actualului hotel Dorobanti au existat doua localuri: “Mon Jardin” si “Poarta Alba”. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de plus si ring de dans, iar vara cu o gradina faimoasa. La “Mon Jardin” s-a cantat jazz chiar si in anii ’50, cand acesta era considerat “muzica decadenta”. Din formatia de la “Mon Jardin” au facut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi si Johnny Raducanu. A cantat in particular cu aceasta formatie Yves Montand, care in 1956 a intreprins un turneu la Bucuresti; unul rasunator, intrucat de aproape un deceniu nu mai venisera in Romania interpreti din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A sustinut cateva concerte, iar dupa unul dintre acestea a fost dus la “Mon Jardin”, unde a ramas incantat de jazz-ul interpretat acolo si a cantat impreuna cu formatia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanti sa fi incercat sa-i tempereze entuziasmul pentru ideologia rosie. Frecventau in anii ’50 “Mon Jardin”-ul criticii de arta Petru Comarnescu si Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru si multi alti intelectuali.
Poarta Alba era o carciuma cu ciorba de burta si gratar unde se consumau bere si alcooluri distilate, inclusiv secarica, populara bautura din anii ’50. Intr-o seara a nimerit acolo si Maria Tanase. Era iarna si un taran din apropiere de Bucuresti isi priponise calutul cu care aducea marfa la piata la intrarea in local. Maria Tanase a intervenit pentru ca animalul sa fie ingaduit inauntru, la caldura. Acesta, ascultator, s-a lasat jos intr-un colt al carciumii si-a adormit cu capul sub masa stapanului.
La “Poarta Alba” venea autorul versurilor cantecului “Din bucata mea de paine” (“Din bucata mea de paine/Am hranit un om si-un caine/Omul nu ma mai cunoaste/Cainele ma recunoaste”), care putea fi auzit in bodegile de periferie, si mai veneau vreo doi poeti de carciuma; specie de mult disparuta. Acestia isi multiplicau poeziile pe coli de hartie, si, dupa ce intrau in local, le imparteau clientilor asezati la mese. Dupa o jumatate de ora, poetul facea din nou turul meselor si isi strangea versurile. Unii musterii, drept rasplata, ii trimiteau autorului ceva de baut: o halba de bere, o tescovina, o suta de rachiu sau de “Adio, mama!”… Versurile unui poet de carciuma puteau suna in felul urmator: “Eu nu-s decat un vagabond/Batut de vanturi si de ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an in an/Imi fumez pipa mea sub un castan.”
Pe vremea “dezghetului”, cand galantarele si rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Pastorel Teodoreanu sustinea in revista “Magazin” o “Cronica gastronomica”, iar Maria Tanase canta la redeschisul restaurant “Continental” de pe Calea Victoriei acompaniata de Faramita Lambru. In pauza, cantareata mergea in bucataria localului sa fumeze cu sete doua-trei tigari, una dupa alta, impreuna cu instrumentistul, care tocmai isi instalase telefon si se furlandisea fata de personalul restaurantului, sunand acasa. Intr-una din seri, intrebandu-si in receptor nevasta ce ii gatise, dupa primirea raspunsului, o indemna: “Da’ sa pui, fa, in tocana si-o foaie de dafin… si pune si nitel piper…” Plictisita, Maria Tanase ii recomanda intre doua fumuri de tigara: “Spune-i, ma, sa puna si niste rahat!” Prompt, acordeonistul se executa: “Doamna Maria zice sa pui si niste rahat, pentru ca vine si dumneaei la masa.”
Un alt turneu al unui artist strain care a lasat urme adanci la Bucuresti, mai ales in cartierele marginase, a fost cel intreprins in 1958 de actorul si cantaretul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului “Articolul 420”. Raj Kapoor a aparut si la noua televiziune – care emitea din 1957 – si a inregistrat un disc la Electrecord cu piesa “Avaramu” din coloana sonora a filmului. Pe canavaua acestuia, lautarii au dat la iveala o manea care s-a cantat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: “Pe Soseaua Colentina, trece Rita cu masina”.
In anii 1959-’60-’61 nu era “politic” sa ai automobil. Omul bine cotat avea motocicleta si magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai sic era importata din RDG, MZ, de 250 cm3, si Jawa (cehoslovaca). Mai existau Zundapp si BMW, unele cu atas, dar acelea erau din timpul sau dinaintea razboiului. La sfarsit de saptamana, bucurestenii cu motociclete plecau impreuna cu sotiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogosoaia, Padurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date in apartamente particulare, sambata seara, magnetofonul era un simbol de modernitate si inlesnire. In anturaje mai modeste, cu acelasi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Draghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. Dupa discuri de patefon dansau si elevii din ultimele clase de liceu atunci cand mergeau in excursie la munte, “scolile medii” avand patefon in dotare.
In fostul local “Modern” aflat in capatul dinspre Calea Victoriei al fostei strazi Sarindar s-a deschis in 1958 restaurantul “Berlin”, cu specific culinar german, decorat de catre un arhitect din Republica Democrata Germana. La etaj exista un bar cu taburete inalte, unde berea blonda Radeberger, imbuteliata in sticle de o jumatate de litru, era servita in sonde.
Multe dintre restaurantele bucurestene fusesera rebotezate: Capsa devenise “Bucuresti”, de pilda. Athenee Palace isi pastrase insa hramul si-l pastrase si pe Petrica Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. La Capsa (tot asa ii zicea lumea) si la Athenee Palace venea noua elita intelectuala fidela regimului, aflata la loc de cinste intre privilegiati. In cele doua braserii mai puteau fi vazuti si scriitori interbelici straini de gratiile noului regim, precum poetul Ion Barbu, sau Pastorel Teodoreanu. Acesta din urma, putin grizat, intr-o seara, iesind de la Athenee Palace, a scos o bancnota de cinci lei vrand sa i-o dea portarului – credea el – galonat si plin de fireturi, cu rugamintea: “Adu-mi, te rog, un taxi.” Poetul il confundase pe portar cu un amiral venit la o receptie. Indignat, acesta si-a declinat identitatea, amenintandu-l cu arestarea pe poet. “Atunci, adu-mi un vapor”.
In apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit la cutremurul din 1977, isi continua existenta, la parter si la primul etaj, Cofetaria Nestor, rebotezata “Victoria”. La etaj, cofetaria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu parul alb sau grizonat, imbracati pedant, unii arborand batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumata a sondei, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada… Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi, adesea de catre aceiasi oameni din epoca anterioara instaurarii comunismului. Se serveau la “Nestor” profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si “langue de chat”, Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prajituri “Bibescu”, carora ulterior li s-a spus “Tosca”, pricomigdale, alune de padure pudrate fin cu sare, cafea turceasca si cafea-filtru. La parter, pe langa bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, se vindeau, in cutii, fondante… O braserie cu scaune inalte imprejurul barului fusese deschisa la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Balcescu – noua denumire – care se invecina cu Biserica Boteanu. Intrucat veneau studenti de culoare, nu putini in Bucurestiul epocii, i s-a spus “Katanga”, porecla substituindu-i numele.
Primele doua congrese ale Partidului Muncitoresc Roman se desfasurasera in Sala Ateneului. Apoi, Ocarmuirea s-a gandit sa inalte o cladire anume pentru ele si asa a fost construita, la sfarsitul anilor ’50, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, in spatele fostului Palat Regal. S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu sa fie inconjurat de o duzina de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai exista si azi magazinul “Filatelia”, inaugurat in 1960, iar in capatul opus, colt cu strada Stirbey Voda, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spatios, modern pentru acele vremuri, in care se putea lua masa de pranz compusa din doua feluri de mancare cu circa 10 lei.
Dupa ce in Sala Congreselor s-a tinut, in iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au inceput sa fie proiectate aici filme, indeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului si din 1962 au inceput sa cante pe scena ei solisti straini. Intre primii, Domenico Modugno. In iarna lui 1962 Modugno a cantat aici “Alleluia” si cateva din compozitiile sale; “Volare”, “L’uomo in frak”, “Piove”, ramasa multa vreme in amintirea romanilor prin refrenul “Ciao, ciao, bambina”… A inregistrat si el un disc la Electrecord. In acelasi an a mai cantat o celebra soprana peruviana de coloratura, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, facand furori cu “Un tango italiano”. Era vremea muzicii usoare italiene – din 1964 Televiziunea Romana incepe sa retransmita Festivalul de la San Remo. Insa noul “dezghet” adusese cha-cha-ul, muzica latino-americana, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahar, colorate, in forma de inimioara) si twist-ul.
===================================================================
Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principala a cartierului, aveau banci la intrare. Vara, spre sfarsitul zilei, se asezau acolo la taclale barbati si femei – oameni trecuti de prima tinerete. Altii veneau din vecini cu scaunele lor. Discutau, fumau, rontaiau seminte cumparate cu 25 de bani cornetul. La sfarsitul anilor ’50 inca isi mai aminteau de…Postul Festivalului.
In 1953 avusese loc la Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului. Participasera numerosi straini, indeosebi oameni de stanga, din partidele comuniste occidentale; altii venisera din Asia sau din America Latina. Aveau prilejul sa vada cum se traieste intr-o tara condusa de comunisti. Pentru ca Bucurestiul sa para un oras bine aprovizionat, chiar imbelsugat, cu doua-trei luni inainte Ocarmuirea incepuse sa dramuiasca drastic mancarea si bautura, astfel incat in saptamanile premergatoare Festivalului nu se mai gasea aproape nimic de cumparat in magazine. Timp de doua luni nu se vanduse nicaieri, inclusiv in localuri, un gram de bautura alcoolica. La sfarsitul “postului” au fost oameni care au lesinat, au facut infarct sau chiar au murit pentru ca abuzasera de bere, tuica sau vin.Un alt eveniment care se propagase in toate cartierele Bucurestiului, intr-o perioada in care se numarau pe degete artistii straini care veneau in Romania, fusese turneul lui Raj Kapoor – in 1958 -, solist si actor de film indian, protagonistul peliculei “Vagabondul”. Raj Kapoor cantase la televiziune – aceasta emitea din 1957 – si inregistrase pe un disc Electrecord bucata coloanei sonore, cu tanguitorul refren Aaaavaramu, pe care lautarii aveau sa-l reia ani in sir prin bodegile orasului. Eram in clasa a doua cand am auzit cantecul, interpretat de un coleg tigan, Neacsu, care isi aducea uneori acordeonul la scoala, in versiunea “Pe Soseaua Colentina/Trece Rita cu masina…”
Alti colegi, in ziua de Ignat, inainte de inceputul vacantei de iarna, aduceau la scoala soric din porcul taiat si parlit cu paie in propria curte. Curtile din Rahova erau fabuloase. Intr-una dintre ele, coplesita de bozii, otetari si salcami, despartita de un maidan printr-un gard cu uluci, zacea epava unei trasuri cu cos si felinare. Ma suiam in ea atunci cand mergeam la copiii familiei Slabacu – macedoneni. Erau si aromani in Rahova, indeosebi fosti negustori, si invatasem ceva din graiul lor, folosit ca pe o limba “secreta”.. In alte curti existau fantani sapate in pamant, garaje dezafectate, cotete de porci, gaini in libertate racaind dupa rame, voliere de porumbei… Primavara izbucnea liliacul, iar o luna mai tarziu, cand curtile erau pline de flori si de verdeata, unii scoteau difuzorul afara, agatandu-l intr-un pom. Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio si abonament cumparau un difuzor pentru care plateau o taxa lunara la Statia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post national, astfel incat difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comert erau anume concepute – nu aveau decat unde medii si lungi – ca sa nu poata capta Vocea Americii sau Europa libera, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse inainte de razboi. La petreceri se dansa dupa muzica de patefon, redata pe placi de 78 de turatii, avand imprimate o melodie pe fata si alta pe revers, care se faceau tandari daca erau scapate pe jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el vanzandu-se in orice librarie sau papetarie (in provincie s-au gasit pana in 1972). Oamenii cu pretentii discutau despre “menajul” (asa i se spunea casniciei) Dorinei Draghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzica usoara si interpret de romante care il imita pe Tino Rossi. Aceasta pereche era in varful topului. Cantau amandoi un slagar dulceag, “Firicel de floare-albastra”.
Toamna, daca aveau si gradina, unele localuri, precum “Strugurel”, sau cel de la Piata Rahova, incropeau o mustarie imprejmuita cu stuf, unde se manca pastrama la gratar si se bea tulburel. Etalonul il reprezentau mustariile din Targul Mosilor, din Obor, unde in 1958 Maria Tanase a cantat pe estrada carciumii “La prispa inalta”.
Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. In octombrie, in curti, dar si pe strazile acelea cu aspect de ulite, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al caror fum se inalta lent si lenes spre cer. Cu o luna inainte, in septembrie, se aduceau de la piata legumele de pus la murat in borcane inalte de-un metru legate la gura cu celofan, tinute in magazia de lemne, in antreu, pe veranda sau in marchiza parfumata cu miros de gutui. Proprietarii nostri le pastrau in pivnita lor captusita cu caramizi, iluminata electric, inchisa cu un chepeng de metal. Tot acolo tineau, in sticle cu gatul lat insirate pe polite, marar, leustean, chimen, tarhon… Bulionul era fiert in curte, la foc de lemne, intr-o oala de 50 de kilograme proptita pe pirostrii.
In Rahova mancarea era pregatita cu grija, minutios. Femeile din vechea generatie fusesera casnice. Aveau retetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peste, iahnii de fasole. De Craciun si de Paste erau scosi din cuptor cozonacii simpli si cei cu felurite umpluturi; in zilele de pomenire a mortilor se facea coliva cu grau arnaut fiert o noapte intreaga. Dulceata si serbetul tot in casa erau facute, ca si visinata ori micile cantitati de lichior si mastica. La fel, branzoaicele, baclavalele, saleurile, gogosile “infuriate” pudrate cu zahar.
Le mieux est l’enemi du bien! Ou sont les temps?! Mi-e un dor nespus de Bucurestiul copilariei mele! De anii 50/60/70. Mizerie? Nu, nu era. Saracie? Da era. Dar ce era mai ales atit de adinc in sufletele noastre – SPERANTA de mai bine, VISAM la mai bine. Eram solidari, aveam o viata spirituala foarte inalta (altceva nu ni-se oferea) si aia pe furis. Ce excitant. In ziua de azi? OFTAM. Ar putea cineva sa posteze pe webpage o fotografie a iernii anului 1954? In care maldarele de zapada depaseau inaltimea unui tramvai?
to alex nagy: cind a fost “boema” pe theodor aman? eu am locuit pe teodor aman de cind m-am nascut pina in 1973 si nu era nici o sala?! in rest, mutumiri pentru “the walk down memory lane”, ami laes emisiunile de televiziune din vremurile mai indepartate. noi, care am crescut cu profesorul paganel, capt. val-vartej si aschiuta, am avut noroc…
BUCURESTIUL A FOST, ESTE SI VA FI PESTE 10/20 DE ANI UNUL DIN CELE MAI MODERNE CAPITALE AL EUROPEI, NUMAI DE DESVOLTAT
COMERTUL INTERN.
Tatal meu, aviator la TAROM, a facut parte din primul echipaj, antrenat la scoala de piloti si cosmonauti de la Tashkent, care a adus in tara primul IL-18. Avea imatricularea: YR-IMA.
Intre 1960-1966 a facut 170 de curse Bucuresti- Tel Aviv cu avioane IL-18 cu 100 de pasageri la bord. In Februarie 1962, dupa ce toate patru motoare se opresc succesiv deasupra Mediteranei( YR-IMB), echipajul roman reuseste o performanta deosebita si cu putina sansa, reuseste sa planeze pina pe o plaja din localitatea Paphos din insula Cipru.
Toti pasagerii si membrii echipajului sunt salvati. Navigatia exceptionala pe timp de noapte, si maiestria echipajului au dus la decorarea lor de catre 3 guverne: Romania, URSS, Israel.
In fotografia Dvs apare avionul YR-IMC adus in Romania in 1962.
Shony, ai uitat-o pe Mihaela Mihai! Si de ce nu spui ca ai facut scoala germana? Oare noi colegii tai nu meritam maca un cuvintel de amintiri?
oh, Shony, si ai mai uitat sa spui ceva, ca mincai rahat (vezi Maria Tanase) la aceeasi masa cu secu! Nu te urmaresc cosmarele?
Pingback: Poze Bucuresti | Chestii // Trestii
E o chestie relativ putin cunoscuta…si din nefericire si in postul asta…ca ochiul uman poate vedea poze stereografice 3d fara echipament “specializat”. Internetul nu limiteaza cu nimic experienta…iar sa vedem pozele de fata asa cum a fost intentionat sa fie vazute (3d) ar fi incredibil.
Singurul lucru necesar pentru asta ar fi scanarea separata a fiecarui diapozitiv din perechea stereografica, si alaturarea lor. Rezultatul jpeg poate fi vazut 3d pe ecranul calculatorului cu ochiul liber cu metoda explicata aici:
http://www.neilcreek.com/blog/2008/02/28/how-to-see-3d-photos/
E destul de frustrant la prima incercare…dar cu un pic de hotarare si concentrare majoritatea oamenilor pot reusi. Am explicat tehnica din link mai multor prieteni…si singurii care nu au reusit sa vada au fost cei care au pornit din start de la premiza ca e imposibil…sau prea greu. Nu este greu iar rezultatele sunt spectaculoase.
Ar fi foarte fain de vazut bucurestiul din perioada aia in 3d…dar asta tine de timpul si dispozitia dlui. Galmeanu de a posta ambele poze din perechile stereografice.
Ghidul (tanarul) din fotografia de la aeroport este chiar ghid! (sau era). Posibil sa fi avut si alte “sarcini” dar il cunosc. Il cheama Jurgen Zorge (ii spuneam Richard Sorge, datorita asemanarii onomastice cu celebrul spion) vorbitor de engleza si, mai neobisnuit la acea vreme , de suedeza.
Posibil sa fi semnat “pactul cu diavolul” deoarece era cunoscut ca avand
inclinatii homo.
Pingback: PRO URBE » Blog Archive » Bucuresti 1964 si Bucuresti 1986
D-le Galmeanu, de ce nu publicati in blog toate cele 28 de poze, printre care si cele cu Muzeul Satului, Stadionul 23 August si antrenarea parasutistilor care se vad in diapozitivele de mai sus?
dragilor,
am ezitat sa adaug cateva ganduri, dar….
pe majoritatea dintre noi sentimentul de nostalgie ne-a cotropit.
pacat ca unii nu s-au putut abtine sa nu politizeze un pic.
cred ca fiecaruia dintre noi pozele i-au trezit alte si alte amintiri.
hai sa le luam doar asa cum sunt: un dar frumos pentru care ceva in noi inca mai vibreaza, inca nu s-a rupt.
pe de alta parte as vrea sa transmit si copiilor mei ceva din ceea ce s-a scris aici, dar se pare ca nu ‘primesc’, nu inteleg.
poate asa e viata; oare asa e progresul?!
numai bine la toti si mai puneti alte poze sau linkuri.
Wow! intr-adevar niste imagini remarcabile, la fel ca si intreg articolul. Se vede ca Bucurestiul si oamenii de atunci inca mai pastrau o oarece doza de rafinament care a disparut in perioada comunismului feroce de la inceputul anilor ’80.
Sunt bucurestean prin nastere, intors in 2001 dupa 20 de ani de stat “afara”. Imi reamintesc fotografiile in sepia, “de epoca” a anilor ’40, ’41 cu “cupele” si firme gen “Iuliu Mainl, “La Papagal”, etc. Acela era in fapt “Micul Paris”. Ce mi se pare ca a castigat Bucurestiul in principal este “Cimitirul Eroilor” si cam tot ce a decurs din asta. Fotografiile sunt frumoase si este si mai bine si mai frumos ca nu sunt radiografii (in special ale sufletului). Ramanem astfel intr-o sublima zona a celor ce ar fi putut sa fie daca…
Bucurestiul? “Fosta-i lele cat ai fost”…
Dle Galmeanu, pe linga felicitarile de rigoare pentru pozele interesante care asa cum am vazut mai sus au trezit atitea amintiri duioase am sa va rog sa-mi raspundeti la o intrebare: Va inruditi cumva cu fotograful profesionist Galmeanu care avea atelierul prin 1950 in zona cimitirului Reinvierea – Obor? Va intreb pentru ca el si tatal meu (tot fotograf profesionist) au fos buni prieteni si acest domn Galmeanu mi-a fost nas!
Multumesc.
Catre gheorghe 14 February, 2009 at 18:03, ALAS este imposibil sa nu politizezi asupra timpurilor acelea. Politica timpurilor respective face parte din “nostalgia” noastra, nu ca as aproba comunizmul sau o conducere dictatoriala, dar hai sa fim sinceri, ERA LINISTE SI PACE, era curat si ordonat si cel mai important, aveam SPERANTE. Tin si eu sa-i multumesc lui Alex pentru publicarea acestor fotografii. Sint suficiente, nu mai trebuie sa ne scrim memoriile :). Cheers everybody.
Desigur ca orice informatie despre trecut iti este draga, devi nostalgic pentru ca trecutul este intodeauna mai bun decit prezentul si in primul rind pentru tinerete si impetozitatea data de virsta. Prezentul inseamna evident implinirile unei vieti in care ai facut acumulari si calitative si cantitative; ai dobindit valori materiale, spirituale si nu in ultimul rind o familie, care inseamna copii, nepoti. Prezentul inseamna uneori si dezamagiri, boli, griji, batrinete si pierderi de prietni si membrii de familie. Referindu-ne strict la imaginile Bucurestiului de alta data din centrul capitalei privirea iti este incintata ; sa nu uitam insa ca bucurestiul a insemnat si mahalalele de la periferie unde mizeria atinsese culmi nebanuite. Atrebuit sa vina 23 August care pe linga multe necazuri a cfacut in timp adevarate spatii centrale determinind pe compozitorii timpului sa scoata renumita melodie unde este centrul in Bucuresti?! Dupa 1990 Bucurestiul a inceput sa decada datorita politicienilor ” democrati” care au furat cit au putut si au cheltuit in mod preferential si in scopuri personale banul public. Dar eu la cei 73 de ani sper sa am posibilitatea sa ma mai bucur de aspectul Bucurestiului si ca bucurestenii isi vor imbunatatii si mentalitatea; Doamne juta!
Cu drag si urari de bine pentru toti bucurestenii,
Gh. Roibu > Bucureti,15 februarie 2009
Felicitari pentru articolul asta , pozele sunt superbe , chiar daca nu eram nascut pe vremea aia tot ‘am nevoie’ de bucurestiul asta 🙂 . Au disparut multe lucruri bune , trebuie sa ne obisnuim cu chestia asta , o sa pastrez pozele astea in calculator , frumoase amintiri pentru unii . O seara buna.
Se spune ca o fotografie valorreaza 1000 de cuvinte. Aceasta prezentare a Bucureastiului din anii ’60 doveste acest “proverb” . Cei care au cunscut Bucurestiul in ani ’60 nu-l mai recunosc azi.Mare pacat. Ce a ramas intact,este calitatea actorilor-la teatru sau la Ateneu mai gasesti inca acelasti talent si acelasi public entuziast .
Fotografiile sunt interesante desigur, desi eu, care ca studenta la arhitectura bateam zilnic Magheru intre institut si caminul din spatele Pietii Romane sau pe urma cel din Piata Rosetti, imi amintesc un trafic mult mai intens, atat de vehicule, cat si de oameni (si da, Alexandru Nagy, 12 Feb.2009, probabil in 1968 eram si eu printre cei ce pictau geamurile Institutului de Arhitectura, iar cand au intrat rusii in Cehoslovacia eram in ajun de predare a diplomei si ingroziti nu numai de evenimente si posibilitatea unui razboi, dar si de posibilitatea de a nu mai putea sustine examenul si de a termina facultatea). Ceeace mi se par insa mult mai interesante sunt variatele comentarii pe care publicarea acestor poze le-a starnit. Fiind in majoritate din aceeasi generatie, parca alcatuim o familie si deja ne cunoastem. Bineinteles ca perceptiile fiecaruia erau subiective, dar in mare erau perceptiile tuturor. In ceeace ma priveste vreau sa adaug ca in amintirile mele centrul orasului era zgomotos si destul de murdar (scuipatul pe jos, biletele de tramvai, autobuz si troleibuz, chistoacele de tigari, cosurile de gunoi revarsandu-se), dar la vremea aceea nu ne deranja prea tare murdaria (vezi tot gunoiul pe care cred ca nu era roman care sa nu-l fi aruncat pe fereastra trenului, sau sa nu-l fi lasat la locul de picnic la iarba verde – a trebuit sa emigrez ca sa inteleg ce inseamna cu adevarat un oras curat). Orasul era insa excitant, cum se cuvine unei adevarate capitale, iar viata artistica si intelectuala era foarte variata si (in pofida interdictiilor) la un nivel foarte apropiat de cel al Vestului. Cu cat ni se interziceau mai multe din Vest, cu atat eram mai interesati, si nu ma refer la droguri si eliberarea sexuala din decada 60, care din fericire ne-au ocolit, ci la muzica, arta, literatura, arhitectura, intr-un cuvant cultura tarilor ce ne erau interzise sa le vizitam. Programa scolara (la toate nivelele) era excelenta (nu datorita comunismului si a Dictaturii Proletariatului, ci in ciuda lor, continuand o traditie solida de dinainte de razboi), iar tineretul era plin de avant si sperante in viitor. Numai dupa repartitii incepea fenomenul de blazare, cand nu exista posibilitatea sa lucrezi in ce domeniu doreai, in ce oras doreai, posibilitatea de transfer era nula, nu aveai voie sa calatoresti (decat in tarile socialiste la 2 ani cu aprobare, dar nu Jugoslavia), iar avansarea depindea de apartenenta la Partid. Alte vremuri, care nu mai sunt, dintr-un punct de vedere mai bine, din altul nu. Trebuie insa sa intelegem ca acelas fenomen se petrece peste tot. Ceeace a fost Vestul acum 40 de ani, astazi nu mai este. Ceeace am fost noi acum 40 de ani, astazi nu mai suntem. Degradarea morala, lacomia, dorinta de a avea totul azi, lipsa de responsabilitate, de onoare, de simt al datoriei, imbecilizarea sistematica prin mass-media, etc, etc, sunt fenomene de natura globala, iar Bucurestiul nostru nu poate decat sa urmeze unde altii ‘mai grozavi’ conduc. Pentru generatia tanara insa aceasta este starea normala de lucruri si nu li se poate pretinde altceva. Altceva nu au cunoscut, iar ceeace nu traiesti personal nu te intereseaza, e deja istorie. Pot sa adaug insa ca punct pozitiv ca viata culturala a Bucurestiului continua sa fie la superlativ din cate am auzit, teatrul romanesc este renumit, ca si concertele, festivalurile, targul de carte, etc, etc. Foarte imbucurator. Numai bine tuturor.
ptr.Alexandra !
e bine ca e cineva pe site care face un pic lumina in istoria patriotilor romani, de-al de Nagy-ishti………..
Catre Alexandra (Sydney) – semnez de data asta si cu tara in care traiesc acum, pentru a nu crea confuzii. Acestea sint fotografii din 1964. Din 1964 pina in 1968 sint o diferenta de 4 ani. Curatenia unui oras se poate transforma in lada de gunoi in 2 zile. Se pare ca avem aceeasi virsta. Sorry, in 64 chiar si in 68 Bucurestiul era curat. Mai tirziu s-a transformat in ce stii mataluta, o data cu inceperea construirii Hotelului Intercontinental. Am crescut in Piata Rosetti. Sorry, era curata!
Frumos. Imi plac pozele, imi place nostalgia.
M-am nascut in 77, nu in Bucuresti, asa ca pentru mine totul e istorie.
Un singur lucru nu-l inteleg: toti isi amintesc cu placere de cum era Bucurestiul altadata. Dar aproape toti din cei ce-au lasat comentarii aici au plecat peste hotare. Au tradat Bucurestiul. L-au lasat sa fie administrat de cei care au ramas si s-au inmultit. Cei pe care-i numiti tarani si tigani. Pai au facut si ei ce i-a dus capul. Daca se inmulteau intelectualii, poate imaginea de azi era alta. Nu comentez motivele pentru care au plecat cei care au plecat. Dar mi se pare o lasitate si ipocrizie sa arunce acum critici.
Bravo! Punctul a fost atins. Desi sunt nascuta in anul ’82, am copilarit pe niste stardute ascunse din zona Iancului, ce s-au lasat cu greu “modernizarii”. Jucam sotron pe mijlocul strazii, iar unicele masini care circulau pe acolo, puteau fi doar ale unora dintre parintii nostri, care nu indrazneau sa ne strice jocurile ci ne ocoleau… Iar, cand vreodata se gasea un tigan sa treaca – ne adunam iorchine toti, intr-un colt usor indepartat si il priveam in tacere, cu o usoara curioazitate impletita cu teama. Ce mai…
Urasc acest “loc” in care s-a transformat Bucurestiul…
Ma plimb pe strazi si caut cu disperare locuri in care ar putea si baiatul meu sa bata mingea in siguranta, asa cum noi am avut sansa. Ma intreb unde va fi copilaria lui? Desfasurata virtual?
Hallo Alexandra, (13 February, 2009 at 8:37),
daca te uitai la Alexandru Nagy/Shony says: 11 February, 2009 at 12:48, puteai sa vezi ca am urmat scoala germana. Toti colegii mei merita un cuvintel de lauda, in afara de tine care nici nu ai curaj sa-ti dai numele de familie, dar in schimb ma intrebi daca nu ma urmaresc cosmarele.
Nu am cosmare, caci mi-am citit (si fotocopiat) 2 dosare de la CNSAS. Am avut si surprize adevarat citindu-l.
Daca vrei poti sa ma suni (inteleg ca te dai ascunsa si nu-mi dai nr. tau de telefon), sau sa-mi scrii pe mail ca sa te lamuresc caci vad ca esti putin ametzita si ma pui la masa sa mananc cacat cu Maria Tanase. Eu cred ca nu esti in toate facultatile mintale !
Apropo de colegii de scoala germana: cine stie ceva de Mihaela Penes care pe vremea scolii germane o chema Mihaela Dappen si locuia unde pe Str. Polona ?
In ultima foto,desi seamana, tipul in varsta nu este Kisinger. Sa va convingeti cautati fotografiile de-ale sale si alaturati-le.
Scuze pentru detalii: auto descrise la foto cu Ambasador sunt Volga si Pobeda. Warsawa avea o alta forma si era de productie poloneza, ceva mai rara la noi.
As spune ca saracia si lipsurile au aparut spre sfarsitul lui ’79. Pana atunci totul era OK. Din 79 in 89 in 10 ani unii romani s-au inrait cat Occidentul in 1000..Aveam un coleg pe cand lucram in Bucuresti care avea vorba asta…Multumesc !
Cea mai adevarata si mereu actuala , e remarca : “Tiganii nu s-au schimbat de atunci ,dar nici reactia noastra fata de ei ” … Din pacate , pt mine si pt altii ca mine , totusi s-a schimbat ceva legat de tigani , in acesti 45 de ani … si anume numarul lor ( al tiganilor , vreau sa zic ) .Nu vreau sa fiu admonestata ca instig la violenta sau ca am principii rasiste , dar se pare ca unul dintre cei mai mari ofiteri pe care i-a avut Romania in perioada celui de-al II-lea Razboi Mondial , nu a fost lasat sa isi faca treaba pana la capat … Pacat! … In rest , imagini de vis , care ma transpun in Bucurestiul anului nasterii mele … Am fost surprinsa placut ca cineva a reusit sa imortalizeze Bucurestiul tocmai in anul in care vedeam acolo , lumina vietii. E un Bucuresti disparut demult , cu atat mai romantic si nostalgic , cu cat e legat de anii copilariei mele … si tot ce e legat de copilarie , ramane in sufletul fiecarui om , nostalgie …
Platformele industriale existau pe acelasi loc ca si acum, mai binezis acum 15 ani. S-au construit capacitati noi pe aceleasi platforme, in urmartorii ani.
In anii aceia nici nu se punea problema nu stiu caror cuceriri tehnice. Electronica nu exista. Televizoare erau din 10 in 10, masini din 100 in 100, fara exagerare. Locuinte inca nu erau ptr toate familiile, practic se cam statea cite 2 familii in 2 camere. Pe primul loc era linistea si curatenia. Sa nu uitam ca erau 19 ani de la razboi iar noi deabia scapasem de titlul de “invinsi”. Ptr o tara cu asemenea statut, stateam foarte bine, nefiind ajutati practic de nimeni.
Eu s-ar putea sa am foto alb-negru de atunci, dar nu color.
Si mai este ceva, oamenii tineau mai mult curat, din familie ti se spunea sa nu arunci nimic pe jos.
Pingback: VreauForum.com » Blog Archive » 1964 sau Un american la Bucuresti « blog.alexgalmeanu.com
just a few comments.
-The view with the red bus and a charwoman in front. She is a worker at ISAB intreprinderea de salubritate Bucuresti and a ROM (generic name of gypsies). A physionomist would immediately recognize the twisted attitude common to these undernourished women. I knew them well being in Bucharest since 1922 and also at the time.
– The airport view is a reminder of one of the most shameful episodes of communist exploitation of the desire of living in freedom For every emigrating Jew a tax was levied from the family,the same for German saxons, suabes and other foreigners living in Romania. Ceausescu had his part in the deal, flowing into his Swiss accounts.
Bravo dle Galmeanu ( se scrie cu â sau a?)
Cata liniste sufleteasca raspandesc aceste imagini!!!
Lumea in care traim, desi pastreaza paradoxal locurile – nu mai este nimic din ceea ce a fost. Spiritul lumii este pervertit. Iar pacea – s-a ridicat de la noi.
Avem posibilitatea gratie acestor imagini sa vedem ce am fost si ce suntem – ca umanitate. Omul este singura specie care se autodistruge!
reportajul este deosebit
felicitari
To jmrom:
The above labeled by you as “foreigners”: Jews, Germans, Swabs, etc. were officially called “minorities” in 1964, and most of them immigrated to Romania centuries ago, living there for many generations.
Many did not consider themselves “foreigners”, as they were born and educated in Romanian as their first language.
in anul de gratie 64 eram cam mica sa stiu cum arata BUCURESTIUL dar incet,incet el a devenit destul de frumos,cu blocuri,cu parcuri,avea si pomi pe care acum ii taie cine vrea sa si parcheze masina sau are el un pitigoi la cap sau la scaunul primarie care toarna un asfalt sa faca o facatura pt prietenul cu firma de…Ma rog stim cu totii cate abuzuri se fac dar eu as fi multumita sa ma intorc in timp si sa traiesc cu tot ce era tunci,aveam carne buna si ieftina in colt la macelarie si era 23 de lei cea mai faina !venea femeia cu branza de vaci si smantana acasa ,a era sa uit iaurtul din cobilita olteanului care era tare natural ! ma duceam cu tata cu motocicleta bmw in fiecare an la munte si la mare,iar in familie se faceau niste mese de rasuna curtea in glume si cantece pe care mi le amintesc si acum ! iar in colt la bufetul operei mancam muschi de vaca in sange de i cadeau colturile din farfurie si cocosatul canta = iubesc femeia eterna poveste != nu ne scapa nici un film sau premiera teatrala,iar la opera cand am vazut cio_cio_san am vibrat din talpi pana muuult deasupra capului ! si ne imbracam frumos aveam chiar cizmulitele in sacosica si le lasam la garderoba in lunile de iarna ! A ! si mai veneam si pe jos noaptea fara sa ne fie frica de cineva ca ne ia lantul sau geanta !scoala am facut o temeinic si cu multa disciplina ceea ce m a determinat sa vorbesc corect si roamneasca mea dulce si sa mi amintesc cu placere de dascalii mei !
este drept ca ascultam si Europa Libera dar citem de ma dureau ochii spre deosebire de acum cand timpul il fura numai transportul si serviciul si multe altele fara valoare spirituala ! ba mai rau vad analfabeti si tipi cenusii care au averi de te ametesc milioane de euro ! or stii ei oare Bucurestiul cat era de frumos atunci fata de frumusetea pe care au intinat o acum ?stiu ei domnii politisti ca au adunat bani frumosi pt ca au lasat mafia de droguri sa ne distruga copiii si pe cati altii ?stie el dl iliescu ce frumos ar fi fost sa traiesti in acest Bucuresti daca nu murea dupa putere ?
e greu sa intelegem multe dar concluzia este ca ingaduinta lui Dumnezeu si prostia noastra a facut timpul PREZENT ! sa ne luptam,sa ne rugam ca totul sa fie bine pentru ca se poate si bunatatea lui Dumnezeu nu cunoaste margini ! va iubesc pe totii oamenii care inteleg ca din inimile lor pot schimba lucrurile in bine si Bucurestiului meu ii urez un viitor minunat !
Sunt foarte emotionat de cele vazute si mai ales de cele citite, decurgand de obicei din “pana” unor neliterati, dar a unor oameni plini de bun-simt si de cultul adevarului. Ma recunosc un nostalgic total al Bucurestiului din anii ’60, cei mai frumosi ani din Romania, dar si din lume. Sunt scriitor; in anul 2007 am publicat la editura Humanitas o carte de memorii si amintiri intitulata “Barbatul cu cele trei morti ale sale”. Preponderent este vorba in ea de deceniul 60-70, dar si de enormele dezamagiri aduse de lovilutia din dec’89, cand au fost impuscati nu numai niste oameni, ci insusi principiul de autoritate, cinstea, speranta, educatia, omenia si toate cele care au facut din generatia mea (sunt nascut in 1945) una din cele mai culte, mai rafinate si mai reusite sub raport istoric si social. Nu mai am nici o speranta privind prezentul, nimic nu se mai poate indrepta intr-o tara care lasa sa fie batjocorita de la tribuna din Bruxelles de “europarlamentari” de teapa unui Tokes, o satana in sutana, reprezentantul coloanei a V-a din Romania. Credeti-ma, daca noi nu stim a ne respecta, atunci nimeni n-o sa ne respecte vreodata. Rezultatele se vad cu ochiul liber. Sa traiti, romani de pretutindeni, sa va ajute Dumnezeu sa depasiti aceste timpuri apocaliptice.
Noua romanilor din Bucuresti, atat ne-a mai ramas, speranta, in rest, doar munca de zi cu zi, cenusiul cotidian, generatiile de copii lipsiti de cei 7 ani de-acasa. pe care scoala nu-i mai poate indrepta nicicum…nu prea mai pot reprezenta vreo certitudine…prea putin bun-simt mai exista, si acela riscand sa fie strivit de tavalugul mitocaniei cotidiene al celor ce ne privesc din Jeep-urile sclipitoare ca pe niste gandaci pe noi, trecatorii sau pe cei care la mai incurcam calea aflati intr- Dacie ratacita…
Sunt deacord cu
ILVAIRA says:
8 February, 2009 at 9:05
AM PARASIT R.S.R.-UL INDATA DUPA CUTREMUR CIND ERA CERINTA MARE DE APARTAMENTE IN CENTRUL BUCURESTIULUI semi distrus.
am revenit dupa 21 de ani !
am regasit un oras plin de tzigani si ciini vagabonzi insa cu mashini ce n-am vazut la viata mea……….. parcau parca unele peste altele……….
sper un viitor mai frumos ptr.dragul meu orash natal BUCURESTI !
Ai spus insa prea frumos situatia deoarece este mult mai deprimant prin Bucuresti…Bucuresti Bucuresti…e bine sa-l ocolesti:)